Puscasul marin Cristopher Van Goethem este unul dintre acei americani care au dreptul la fericire. La fericirea jurisdictionala, indeosebi. La o fericire penala insemnand, de fapt, nefericirea altora. Romani, de data asta, dar nefericirea nu are o nationalitate anume. Pana saptamana trecuta nu intelesesem defel rostul "dreptului la fericire" din Constitutia SUA. Cum sa fie "fericirea" obiect de reglementare constitutionala?, m-am intrebat de atatea ori cu fireasca mirare, fara sa gasesc un raspuns potrivit. Dar, la urma urmei, nici nu cred ca starea mea de uimire confuza sa-i fi tulburat catusi de putin pe mandrii cetateni americani. Ocrotiti de o asemenea norma legala, "yankeii" au alte preocupari si nazuiesc, nerabdatori si expansivi, sa devina unicul stapan planetar. Iar pentru un astfel de vis e nevoie de soldati. Multi, puternici si cinici, nascuti, obligatoriu!, in zodia norocoasa a impunitatilor si imunitatilor de tot felul. Razboaiele nu se castiga cu armate de filozofi si poeti. Iti trebuie indivizi stancosi, cu privirea metalica si sufletul scopit de sentimente. Niste brute in uniforma, va sa zica.

Puscasul marin Cristopher Van Goethem este unul dintre acei americani care au dreptul la fericire. La fericirea jurisdictionala, indeosebi. La o fericire penala insemnand, de fapt, nefericirea altora. Romani, de data asta, dar nefericirea nu are o nationalitate anume. Sau o pozitie geo-strategica. E universala si perpetua. Asadar, uciderea unui om, in afara atributiilor de serviciu, se pedepseste uneori doar cu... mustrare! (Alteori, casapirea in cadrul fisei postului nu se numeste crima, ci patriotism, curaj, vitejie si se recompenseaza cu medalii si onoruri militare. Am spus onoruri, nu onoare!) Asa a decis o curte martiala din Quantico, la sfarsitul "echitabilului proces", ocazie cu care s-a constatat ca chitaristul clujean tocmai coborase din taxi