Scandalul deja planetar al caricaturilor lui Mahomed (publicate iniţial în Danemarca) produce o nouă dovadă a faptului că războiul dintre islam şi lumea euro-americană e în plină desfăşurare. Mulţi nu i-au crezut pe oficialii administraţiei Bush cînd, în prezenţa ororii de la 11 septembrie 2001, au prevestit o asemenea evoluţie. Dar incendierea Franţei de către "tineri" maghrebini, bombele ucigaşe de la Madrid şi Londra sau mulţimile isterice pornite să ardă drapele (cînd nu preferă să arunce cu lături în ambasadele occidentale) acuză simptomele unui conflict durabil. E clar că islamul e o religie vie, lipsită de orice distanţă autocritică. Adepţii săi descifrează existenţa la nivel literal. Nu au cum să ştie de "glumă", pentru că umorul joacă pe decalajul dintre sensul propriu şi acela figurat. Îi bănuiam oscilînd între premodernitate şi modernitate, dar mai dornici de avantajele celei din urmă decît de limitările celei dintîi. Îi descoperim, iată, într-un soi de recul voluntar către barbaria talibană, pe cît de neargumentată, pe atît de agresivă.
Noutatea acestei ofensive lipsite de strălucire intelectuală constă în potenţarea urii faţă de Occidentul Apostat şi Blasfemiator prin recursul la arme sofisticate (de la cele de distrugere masivă, pînă la acelea, democratice, de care s-au deprins să uzeze pentru a-şi atinge ţintele complet nedemocratice). Stupefiat de amploarea reacţiilor - şi într-adevăr, cum să nu rămîi perplex cînd vezi jumătate de planetă înfuriată pe o caricatură? - "Occidentul" (sau ce a mai rămas din unitatea lui civilizaţională) recurge la ultimele rezerve diplomatice, umblă la portofel, cu grija de a cumpăra pacea, sau elaborează, prin ipocrite contorsiuni retorice, noi "justificări" ale "frustrării" care ar explica, vezi Doamne, furtunoasa meteorologie a grupărilor islamice.
Un fapt e sigur: situaţia dialogului dintre lumea creşti
