E poate uneori util să analizăm evoluţia lumii contemporane sub grila unor gînditori de primă mînă din de mult apuse epoci. Dacă facem abstracţie de Marx, nimeni n-a marcat filosofic şi politic Europa contemporană atît de pregnant precum Friedrich Nietzsche. Anexat - chiar mai intens decît Hegel - de toate curentele politice, de dreapta şi de stînga, de rasişti, naţionalişti, antisemiţi, de socialişti şi liberali, de conservatori şi, într-o măsură bună, de ecologişti, Nietzsche e poate cel mai rău înţeles cugetător pe care l-a dat vreodată civilizaţia apuseană. S-a reţinut din ampla sa operă tot ce s-a putut extrage din ea pentru validarea celor mai dubioase teze. Cu ajutorul surorii virulent antisemite a scriitorului german, a familiei Wagner şi a abilului său aparat propagandistic, Hitler a încercat să-l ataşeze pe Nietzsche precursorilor nazismului, aşa cum extrema stîngă datorează enorm ateismului său militant.

Gîndirea creştină face, de mai bine de un secol, un larg ocol în jurul cărţilor lui, dacă nu se foloseşte de controversatele lui teze spre a-l condamna irevocabil. Pentru postmodernism, scrierile nietzscheene, inconturnabile, constituie simultan şi Biblie, dar şi sac de box.

O parte din proasta adecvare a posterităţii la opera sa i se datorează chiar autorului unor cărţi pe cît de celebre, pe atît de enigmatice, precum Aşa grăit-a Zarathustra, ori Anticristul. Şi acest volum bombă, final, al unei trilogii neterminate care ar fi trebuit să se intituleze Die Umwertung aller Werte (Revalorizarea tuturor valorilor), e marcat de stilul metaforic, fragmentar, prea puţin sistematic, prea lesne apt să creeze confuzii, care i s-a imputat lui Nietzsche, între altele, de structuralişti şi de filosofia analitică. Dar faptul că stilul său - atît de pernicios într-un univers masificat, dominat de manipularea abjectă a celor mai gregare gloate - şi-a avut