In putine domenii s-a investit atita energie "constructiva", dupa Decembrie 1989, ca in cel politic. "Tara a devenit un imens santier", mai ceva ca intr-o schioapa lozinca a socialismului.
Totul era de facut si aproape nimic din ceea ce s-ar fi putut face rau, nu s-a ratat: partide politice, constitutie, institutiile fundamentale ale guvernarii - Parlament, Executiv, Justitie, institutii ale guvernarii locale, societate civila.
Rezultatul global al acestui "maret santier", pe care s-au afirmat politic nenumarati ingineri, a fost caracterizat in 1996 ca fiind "o democratie de vitrina".
Adica un sistem care seamana cu ceea ce este o democratie consacrata istoric, in societati ale Europei sau in America, dar care nu poate fi folosita decit pentru a fi aratata celor care ne viziteaza meleagurile, ca o proba pentru faptul ca, in sfirsit, ne-am intors in lumea civilizata.
Functional nu era mai solida decit un "bibelou de portelan", pe care, cum l-ai scos din vitrina, l-ai si ciobit. Democratia de vitrina arata ca o democratie, dar nu poate fi utilizata in viata de zi cu zi pentru ca este prea fragila. Acest diagnostic, confirmat de realitate, a devenit intre timp o sintagma intrata in uzul curent.
Dar, lasate de capul lor, conform legii nr.12 a lui Murphy, lucrurile merg inexorabil din rau in mai rau! Incet, dar sigur, societatea romaneasca trece de la stadiul "democratiei de vitrina" la cel al "democratiei pe sponci", adica doar din cind in cind, pe la marile praznice, si numai cu voie de la politie, ori de la domnie.
In ultimii zece ani, partidele politice din Romania nu numai ca nu au facut progrese in organizarea, exprimarea politica, selectia liderilor, capacitatea de guvernare si in relatiile cu electoratul, ci au devenit mai fragile, ca sa nu spun insignifiante.
PSD-ul o duce din criza