Cine vrea un acoperis deasupra capului trebuie sa fie cel putin miliardar. Garsoniera, locuinta tinerilor, holteilor si saracilor, costa o avere. Chiar si la periferie, garsoniera, un sambure de casa, un embrion de locuinta, costa peste 25 de mii de euro. E mult chiar si pentru un cetatean european.
Apartamentele cu mai multe camere costa de cateva ori in plus. Au inceput sa fie cautate apartamentele situate la etajele superioare. Sunt ceva mai ieftine, nu pentru ca s-ar fi rezolvat problema liftului mereu stricat sau a gunoiului care infunda ghenele. Oamenii nu se mai uita, nu mai au timp de amanunte. Blocurile, de multe ori murdare, nerenovate de la constructie, sunt inghesuite unul intr-altul, cu terenurile dintre ele sufocate de garaje improvizate. Unde mai ramane un loc liber, creste din senin o crasma sau un butic cu de toate. Transportul in comun isi taie cu greu drum prin cartiere. Pe vremea cand comunistii ctitoreau marile dormitoare, lumea era incurajata sa se mute langa fabrica, sa nu bata creanga prin oras. A rezultat o ghetoizare industriala care acum condamna populatia refugiata in suburbii sa bata kilometri pana la statiile de masina. De asta, pretul apartamentelor fluctueaza si in functie de apropierea de metrou, dispensare, sectii de politie, hypermarketuri.
In Bucuresti nu s-au mai construit case de ani de zile. Sau a construit Agentia Nationala a Locuintei blocuri si vile costisitoare, fatoase, dar care nu au putut fi racordate la gaze si curent pentru ca primaria nu autorizase constructia. Uneori terenul pe care s-a construit era revendicat si constructia s-a dovedit un abuz. Greu de crezut, dar exista primarii, vorbim despre orase mari, resedinte de judet, care nu au harti exacte pentru propriile terenuri. O neglijenta care a venit ca o manusa pe mana lunga a celor care au luat case si terenuri intravilane cu toptanul, profitand
