"Sa avem o tara mare/ Sa nu mai fie hotare".
Doamne, ce in ceruri esti!
Te rugam sa ne pazesti!
Pazeste tarisoara toata
Sa nu mai fie tradata!
Alunga departe strainul
Sa nu mai planga romanul.
Va scriu o scrisoare in numele copiilor romani din Tiraspol si va rog, daca puteti, sa o trimiteti si la alte ziare, ca sa afle cat mai multi oameni ce mult sufera copiii romani din Transnistria si in ce conditii grele invata, dar si ce lucruri frumoase pot sa faca si ce poezii au scris! Noi nu avem sala de sport, nu avem sala festiva, nu avem laboratoare... avem numai o mica incapere, care si ea a fost devastata anul trecut.
Lasa sa stie o lume intreaga, ca aici, copiilor romani le sunt incalcate drepturile si nimeni nu stie cum sa ne apere! As avea sa va povestesc atatea lucruri! Pe 15 iulie 2004, a fost o zi de neuitat pentru mine si pentru noi toti cei ce gandim si judecam romaneste. Eu cu fratele meu, Andrei, trebuia sa plecam la tara, la bunici, cand am auzit telefonul sunand. Mama ne-a anuntat ca nu mai plecam nicaieri si a iesit repede din odaie, cu ochii in lacrimi, iar noua ne-a spus sa nu plecam nicaieri din casa. A lipsit toata noaptea. La scoala romaneasca se intampla ceva groaznic. A fost distrusa din temelii. Totul a fost furat, incarcat in masini si dus intr-o directie necunoscuta. Am mers si eu la scoala a doua zi, si vedeam ca toti profesorii plangeau si parintii la fel; toti erau agitati si revoltati, scoala era inconjurata de multa militie. Profesorii si noi toti eram alungati peste drum ca niste caini. De atunci, zilnic am mers cu mama si am protestat in fata scolii, nu puteam sta mult acolo, fiindca parintii ne trimiteau acasa. Ei ramaneau pana seara. Nu aveau nici mancare, nici apa, nimic. Apoi, noi, copiii, impreuna cu cei maturi, am facut un sondaj de opinie prin oras: adunam semnaturi de la populatie, dac
