Costel Cursaru, un taran dintr-un sat de munte, face ziua ce viseaza noaptea: vesminte minunate din lemn pentru case. Sitarul din Fundatica e vestit "peste mari si tari".
Pestele biblic
In buzunarul de la spate i se vede un capat galben al metrului de tamplarie. La ureche are un creion rosu, patratos. Se urca pe scara si fixeaza in cuie, pe fatada casei, o scandura lunga, cu marginea cioplita in semicercuri. "Rauri", spune Nea Costel si-si petrece palma peste valurile taiate in lemn, ce par sa curga, intr-adevar, ca niste ape repezi de munte. Cu putina imaginatie, langa nea Costel Cursaru, mesterul de la poalele Leaotei, auzi chiar susurul izvoarelor, inabusit acum de zapezi. Asta a fost meseria lui, asta a fost viata lui: "Sa gatesc casele, sa le imbrac de sarbatoare, ca un om cand se muta in casa noua, ii mare sarbatoare, si sa locuiesti in casa ta e mare bucurie".
Pe dealurile dintre Rucar si Bran, toata lumea il cunoaste pe Costel Cursaru din Fundatica. De fapt, familia Cursarilor e stiuta de mai bine de o suta de ani, de pe vremea cand carele pline cu lemne soseau la stra-strabunicul lui, asteptand ca butucii sa fie transformati in sindrila. Oamenii dormeau chiar pe bustenii de brad, sub cerul plin de stele, si plecau acasa a doua zi cu sita proaspata, mirosind a rasina. Apoi o puneau la uscat si asteptau sa vina mesterul sa le-o bata pe case, bucata cu bucata, ca niste solzi.
"Cu caramida, cu boltari, aia e pe oriunde. Da asa cum facem pe-aici ii mai rar. E un lucru facut de mana. Ma cauta si acum oameni din Covasna, din Vaslui, din Harghita, din Arges, de peste tot. Le imbrac casele, le fac o haina frumoasa, dupa masura, si dupa cum vrea omu, simpla sau in culori. Eu cu meseria asta am trait de cand eram copil. Primul sitar din familie a fost strabunicu lu tata, si de la el au tinut-o toti barbatii din neam. De la 14 ani munces