Pe un pat de spital.

Evenimentele despre care vorbesc s-au petrecut prin anul 1968, pe cand aveam patru ani si m-am imbolnavit de scarlatina. Temperatura imi crescuse in mod alarmant, se apropia de 41 de grade, si parintii mei, speriati, au chemat salvarea si m-au dus la spital. Imi amintesc pana azi, cu o claritate absoluta, cum doua infirmiere, supravegheate de-un doctor, m-au invelit intr-un cearceaf rece si umed, in vreme ce el se pregatea sa-mi faca o injectie. Mai tarziu, mama mi-a povestit ca in timpul acela, incepusem sa delirez, rostind cuvinte necunoscute, pentru ca putin mai tarziu sa vorbesc foarte clar. Spuneam Tatal Nostru, accentuand pe fiecare cuvant in parte, reluand mereu rugaciunea, de la inceput. Biata de ea era pur si simplu ingrozita, dar mai ales uluita, nestiind cand si cine ma invatase o rugaciune asa de grea pentru mine, pe care o spuneam la perfectie. Apoi, la fel de clar, am inceput sa vorbesc despre ingeri, sa spun cat erau de frumosi si de stralucitori. Imi amintesc foarte bine ca la un moment dat incepusem sa zbor, sa ma inalt spre tavanul camerei de spital, strajuita de o parte si alta de doi paznici inaripati. De sus, le priveam pe infirmiere si pe doctor, aplecati deasupra corpului meu, care zacea pe pat. Si astazi inca, daca inchid ochii, reusesc sa-mi amintesc cei doi ingeri, precum si muzica diafana care rasuna peste tot. Erau imbracati in haine albe, falfaitoare, si aveau cate un nimb de lumina deasupra capului. Deodata, in plafonul salonului s-a deschis o gaura neagra, dincolo de care se vedea un drum luminos, marginit de castanii nostri din fata casei. Pareau de aur, iar muzica aceea sublima curgea, parca, de pretutindeni, din ce in ce mai puternica. La un moment dat, am ajuns pe o campie acoperita cu iarba verde, stralucitoare, pe care se jucau multi copii. Prinsi de mana, formasera o hora perfect rotunda, si-mi fa