De ce accepta oare liberalii sa intre la remorca lui Dan Voiculescu? Multe s-ar putea spune despre furibunda iesire a lui Dan Voiculescu, petrecuta la ultimul congres al partidului sau. Unii ar putea sa-i citeasca discursul in cheie umoristica.
Ar putea gasi ceva cat se poate de caragealian in felul in care se silesc a se lua in serios acesti conservatori fara pedigree, tinuti la usa de familiile politice serioase ale Europei si calcand pe covoarele scumpe ale conservatorismului cu bocancii murdari de noroiul unor vremuri mai mult sau mai putin recente.
Altii ar putea citi discursul amenintator ca pe un mod de a-si pune la punct anumite interese. In acest sens, formula „suntem la guvernare, dar nu la putere" poate fi plina de semnificatii. Poti sa nu simti o frustrare atunci cand, in coalitie fiind, iti vezi fiica chemata de procurori pentru a da informatii legate de cazul actiunilor Rompetrol?
Sau ca grupului de firme pe care l-ai detinut nu i-a iesit, deocamdata, nici contractul avantajos pentru terenul din Baneasa, incheiat in timpul guvernarii PSD, nici afacerea preluarii unui pachet apetisant din actiunile principalei companii petroliere? Cum sa nu-ti vina sa dai cu basca de pamant cand constati ca, desi tragi la caruta puterii, seful statului iti arunca in spate apropouri grele referitoare la grupuri de interese din sectorul energetic?
Dan Voiculescu poate pretinde mult si bine ca declaratiile sale din ultima vreme vizeaza doar aspecte politice si n-au nici cea mai mica legatura cu interese personale. Ca toate semnalele pe care le-a transmis servesc doar mediului de afaceri in general si curatirii vietii politice. Intrebarea este cata credibilitate are un asemenea demers al presedintelui Partidului Conservator fost Umanist.
Si de-abia de aici incepe marea problema. Pentru ca, oricum l-am privi, demersu
