Colegul din Indonezia mi-a spus ca e musulman, m-a intrebat daca sunt crestin, ce fel de crestin In 1990 am petrecut cateva luni in Iowa City, orasel universitar din centrul Americii. Locuiam intr-un hotel, impreuna cu cei vreo suta de alti scriitori din toata lumea, adunati sub egida unui faimos program cultural. Fiecare avea cate o garsoniera care comunica, prin intermediul unei bucatarii comune, cu garsoniera altui coleg. S-a nimerit ca partenerul meu de "apartament" sa fie un scriitor indonezian, care mi-a devenit repede bun prieten. Ne intalneam in bucatarie, unde incercam sa gatim, fiecare, mancaruri "nationale", si era o mare placere sa le punem apoi in comun si sa le mancam, de-a valma, cu exclamatii de surpriza si bucurie. Ne intelegeam si pe alte subiecte: romanele lui erau specializate politic: toate vorbeau despre lupta indonezienilor impotriva comunismului care, intr-o vreme, amenintase grav tara. Puteam vorbi deci despre ravagiile comunismului mai bine decat as fi putut-o face cu scriitori francezi sau suedezi... Aveam lecturi comune, pasiuni comune, un fel foarte asemanator de a vedea viata. Prietenul meu parea (si chiar era, pana la un punct) un om firesc, cum intalnesti pe strada oameni din toate colturile lumii. Amicitia noastra a mers ascendent, pana in punctul dramatic in care, in doar o jumatate de ora, s-a frant si n-a mai putut fi reparata niciodata. Dupa acea zi trista ne-am schimbat orele de masa si, practic, nu ne-am mai intalnit decat in imprejurari neutre, cu tot grupul.
A fost, fireste, voba despre religie. Subiectul a aparut in conversatie din vorba-n vorba, cum se-ntampla, fara nici cea mai mica intentie, initial, de a deveni subiect dominant. Colegul din Indonezia mi-a spus ca e musulman, m-a intrebat daca sunt crestin, ce fel de crestin etc. Fireste, mi-a spus ca, in Coran, Iisus e respectat ca un profet. I-am spus si eu cat de
