Rupturile dintre epocile literare româneşti sunt foarte mari, până la a se crea incompatibilităţi între valorile uneia şi ale celeilalte care îi urmează. Disjuncţiile sunt amplificate de conflictele sau diferenţele politice, evidente dacă amintesc anii de cumpănă sau de graniţă între epoci: 1918 desparte epoca marilor clasici (a epigonilor lor şi a simbolismului incipient) de perioada modernismului interbelic; 1945 anunţă proletcultismul. Următoarele două date pe care le invoc nu sunt atât de ferm şi nici atât de clar conotate politic: după 1960 urmează neomodernismul, iar aproximativ după 1980 se declanşează (la noi) ofensiva explicită a postmodernismului, prin scriitorii optzecişti. Lucrurile sunt îndeobşte cunoscute. Ceea ce vreau să subliniez e că fiecare din aceste epoci îşi edifică un canon literar propriu, aproape independent de cel din epoca anterioară. De pildă, pur şi simplu se creează impresia că în perioada comunistă (fisurată, despărţită în proletcultism şi neomodernism) sau în perioada postcomunistă (un amestec de postmodernism cu o cultură de divertisment) iau naştere alte literaturi faţă de epocile anterioare (ştiu că nu spun o noutate). Iar fiecare altă literatură îşi creează, după îndelungi şi dramatice cristalizări, propriul canon.

Prin urmare, schimbarea de epocă atrage schimbarea de canon, în două sensuri: pe de o parte epoca nouă operează mici modificări sau ajustări în vechiul canon, pe de altă parte se constituie un nou canon, în funcţie de spiritul noii epoci. Imediat după 1918, E. Lovinescu impune un program de revizuiri (început mai devreme), în care contestă validitatea poeziei filosofice a lui Eminescu, îi contestă succesiv pe Caragiale, Maiorescu, Gherea, Vlahuţă şi pregăteşte terenul pentru afirmarea unei noi literaturi. Rezultatul acestei acţiuni critice este că se consolidează de fapt, oarecum paradoxal, canonul literatur