Deşi nu s-ar zice, nu am un gust special pentru polemică. şi câtuşi de puţin pentru polemica pro domo. Îmi place incomparabil mai mult să mă lupt pentru un autor, o carte, o idee, decât pentru mine însumi. Să stau să-mi iau singur apărarea: ce penibil! Să mă justific, să invoc argumente, să dau citate, să compar: mi se pare dizgraţios şi plicticos. Cronicile scrise despre cărţile mele m-au onorat şi m-au bucurat: toate, indiferent cât de aspre erau, uneori, obiecţiile lor. M-am bucurat şi am mulţumit în dreapta şi-n stânga. N-am formulat nici cel mai vag reproş la adresa vreunuia dintre criticii mei. N-ar fi fost fair play. Ce te faci însă când te vezi înjurat şi calomniat în reviste de aleasă cultură sau în cotidiane centrale" Am pierdut deja numărul insultelor pe care Marin Mincu mi le-a adresat, în paginile unor diverse ziare şi în volumele în care îşi strânge nestematele critice. După tehnica picăturii chinezeşti, dar la scară mai mare, el îmi varsă în cap, periodic, un lighean de minciuni. şi recunosc că nu am stofă de înţelept budist: nu pot privi la nesfârşit, cu detaşare, ale vieţii şi ale lui Marin Mincu valuri. Una este o destructurare, fie şi sadică, a scrisului tău; şi alta e acea "judecată" care porneşte de la obsesii personale, maniacale, şi de la minciuni sfruntate pentru a construi pe ele un raţionament. Cu Marin Mincu, simt că timpul este circular, că totul se repetă, că juneţea nu s-a dus odată pentru totdeauna. Ca o madlenă stricată, fiecare intervenţie a sa îmi aduce în memorie ceea ce este urât şi murdar în această personalitate european-dâmboviţeană. Să recapitulăm:

1. "s-a format în casa criticului Valeriu Cristea, asumându-şi un "model moral-intelectual" ce-l imunizează în faţa unor influenţe nocive, reprezentate de alteritatea actului critic"; "Chiar dacă nu i se poate nega libertatea de judecată şi opinie, riguros formulate în t