Mi-a venit o idee şi nu rezist impulsului de a o pune în practică, mai ales că: 1. scriu articolul de faţă de ziua mea, într-o stare de relaxare de care n-am avut demult parte, 2. exerciţiile de hibriditate funcţionează când sunt susţinute de o scriitură adecvată (ceea ce, fireşte, nu pot garanta în cazul cronicii de faţă). Primul exemplu care îmi vine în minte este Margaret Atwood, de când a început să scrie romane cu bibliografie, de când cercetează o ştiinţă diferită pentru fiecare carte. Da, e adevărat că le foloseşte ca ,rezervor de metafore", acuzaţie foarte gravă când vine din partea unui om de ştiinţă... Aşa că încerc ceva similar, să încep cronica din perspectiva unui "istoric", fie el şi diletant cu acte în regulă, şi să o termin din cea a unui critic de film.

La ora actuală, subiectul pentru un astfel de exerciţiu nu poate fi decât München-ul lui Steven Spielberg. Tind să cred că "Istoria" aplică o doză de justiţie, mai exact oferă celor care se poartă cu mănuşi cu ea un tratament similar. Spielberg se numără printre aceşti privilegiaţi. Orice subiect istoric ar trata, nu încearcă reconstituiri futile, ci restituie în primul rând ambiguitatea. E interesat de istoria mică, ca să îl pastişez pe Lyotard. Din punctul acesta de vedere, e mai înţelept decât unul dintre scenariştii săi pentru München, care crede că a realizat cu acest lungmetraj ,ficţiune istorică". Adicătelea, cred eu, Spielberg pricepe că sintagma citată are potenţial de pleonasm, că în orice istorie - mai ales cea mare - există ficţiune, chiar dacă identificarea nu e totală. Şi că, prin urmare, istoria se supune unor reguli narative, precum şi unor macroeconomii textuale. Repet însă, Spielberg nu joacă după regulile Istoriei, care ar impune o teleologie. Acest film e pesimist tocmai pentru că arată că, dacă există vreun scop final al ,evoluţiei" fiinţelor umane, acesta nu e la ved