Literatura e, vrea-nu vrea, o formă de mezalianţă. O relaţie, consumată aproape clandestin, între viaţă şi cărţi. Sigur că-i greu de spus cine-i cedează cui, ?decăzînd?, aşa, din dreptul nobiliar. Poţi, însă, vedea, cu anume străduinţă, de la o specie la alta, cine domină. ?i, măcar în parte lămurit, poţi să aluneci în (sic!) speculaţii riguroase, făcînd de cart pe puntea dintre studiu şi eseu. E ceea ce reuşeşte, într-un volum recent, Literatură şi biografie, apărut la editura Universal Dalsi, profesorul Mircea Anghelescu.
Cele mai multe ?episoade? (foste articole de revistă), prinse în vreuna din cele trei părţi (Jurnale, biografii..., Exilul şi Puncte de vedere) sînt, măcar în punctul lor de pornire, despre cîte-o carte. E un amănunt care face din ele, semnălări ale unor apariţii editoriale sau portrete de autor, o bună lecţie de cum să ?fişezi? la temă, nedezminţind vreo clipă impresia că-ţi acorzi toată libertatea de-a divaga cuceritor. Aşa încît biografia se exersează automat cînd scrii despre literatură. Pe de-o parte, biografia de cititor vechi în ?meserie?, care ştie, deschizînd o carte, cu care alta ar putea s-o lege, cinstind rudenii ce ţin de ... biografia literaturii, pe de alta, viaţa, proprement dire, cu toate întîmplările (potenţial) literare, fiindcă implicau scriitori sau pentru că au, pur şi simplu, du romanesque, care-au amprentat-o. Spun, de aceea, că nucleele în care e vorba de-o carte sau de un autor pot fi luate drept povestiri încadrate de două tipuri de naraţiuni ?extreme?: poveşti şi amintiri.
Fiecare din cărţile aşa-zicînd ?recenzate? (deşi eticheta e destul de improprie, fiindcă interesul criticului, dincolo de prezentarea strictu sensu, e să expună exact ?situsurile? de îmbinare din puzzle-ul literar, să schiţeze, cu economie de mijloace, albume de familie) are, ca orice obiect de istorie literară, o poveste.