Am mai scris, cu doi ani în urmă, în această rubrică, despre sursa de material lingvistic pe care o reprezintă stenogramele Camerei Deputaţilor şi ale Senatului, puse la dispoziţia publicului prin intermediul Internetului. Între timp, progresele tehnicii au făcut ca experienţa de lectură a textelor parlamentare să devină şi mai profitabilă: există posibilitatea de a urmări înregistrări video ale şedinţelor din ultimii ani şi de a le confrunta cu textul stenogramelor. Cred că în felul acesta sînt mulţumiţi şi istoricii şi politologii - care au la dispoziţie un material imediat verificabil - şi lingviştii (mai ales cei care se ocupă de analiza discursului şi a conversaţiei): aceştia pot utiliza un bogat corpus de limbă română vorbită în public, în mod mai mult sau mai puţin spontan. În faţa acestei abundenţe de informaţii, devine posibilă o operaţie foarte interesantă: de confruntare a transcrierii oficiale cu textul real, oral, pronunţat ca atare. Aşa cum era de prevăzut, între coloana sonoră şi textul scris apar unele diferenţe, rezultate dintr-o procedură de stilizare şi corectare în esenţă perfect justificată: nu e cazul ca bîlbîielile, repetiţiile inutile, pronunţiile greşite (îndreptate imediat) să fie păstrate într-o transcriere care interesează prin conţinut, nu prin litera sa. Transcrierea extrem de fidelă, de tip lingvistic, a înregistrărilor ar face multe texte ilizibile. Iar pe altele le-ar transforma în mostre comice, discreditîndu-le definitiv autorii. Oricum, confruntarea dintre cele două versiuni ne permite să observăm cum acţionează - cu discreţie - corectura gramaticală şi stilistică, transformînd pozitiv discursurile. Mă întreb dacă procedeul are, în afară de funcţia absolut necesară de adaptare la codul scris, şi un efect didactic: ar fi interesant ca parlamentarii să descopere în ce puncte a fost nevoie să fie corectaţi. Evident, orice om are în ex