Literatura Norăi Iuga a ajuns un încîntător talmeş-balmeş. Fie că se numesc romane, poeme (în proză) sau, mai nou, ca în cazul cărţii Fetiţa cu o mie de riduri, ?poem-roman?, scrierile sale sînt un soi de pastă gelatinoasă în care s-au topit amintiri, sentimente, lecturi mai vechi sau mai noi, revelaţii, cugetări, senzaţii, trăiri, observaţii directe, gînduri, speranţe, vise, jocuri ale imaginaţiei. Altfel spus, toată viaţa unui om cu bunele şi cu mai puţin bunele. Demarcaţia dintre poezia şi proza Norei Iuga este una iluzorie, ambele componente ale operei sale fiind crescute din acelaşi aluat. E drept, la ceea ce se numeşte îndeobşte poezie tăietura este mai fermă, monologul (interior) este spart în mai multe bucăţi, redactate, uneori, în registre stilistice foarte diferite. Oricum, fie că este vorba de poezie sau de proză, în scrisul acestei autoare greu de clasat, realismul se combină în permamenţă cu suprarealismul şi cu oniricul, viii şi morţii fac parte din existenţa cotidiană a eului care se confesează, senectutea şi copilăria convieţuiesc în aceeaşi persoană care are puterea şi inteligenţa ca, la vîrsta celor o mie de riduri, să redescopere, o dată şi încă o dată, cu inocenţă şi încîntare, farmecul vieţii.

Ca şi precedentele cărţi ale Norei Iuga, Sexagenara şi tînărul şi Lebăda cu două intrări, Fetiţa cu o mie de riduri este un monolog interior al unei femei cu o vîrstă mentală şi afectivă mult inferioară celei biologice. În vreme ce sufletul a rămas la temperatura copilăriei şi a tinereţii (jocurile copilăriei, erotismul clocotitor al anilor tineri, tentaţia irezistibilă de a retrăi marile ?descoperiri? din primii ani de viaţă, speranţa că iubirea şi chiar erotismul sînt încă posibile), trupul poartă descurajantele şi tot mai deprimantele semne ale vîrstei. De voie, de nevoie, solitudinea dobîndeşte, în acesastă situaţie, rolul unui spaţiu prot