Lyggia Naum îl cunoscuse - şi nu ştiu dacă acest cuvânt nu avea pentru decenţa confesiunilor ei un sens total - pe Gellu Naum la 14 februarie. Pe vremea tinereţii lor, mai nimeni nu ştia la noi de Sfântul Valentin, nu se intrase în isteria mediatică şi comercială plină de inimioare multicolore. Ziua de 14 februarie mai avea mister şi frumuseţe. Cei doi, care au avut ca principiu ordonator al vieţii dragostea, vor fi savurat, când au aflat-o, potrivirea, dacă nu cumva au ştiut-o de la început. Alături de dragoste, preţuiau libertatea, inclusiv pe cea reciprocă, ,pariul smintit pe libertatea celuilalt" de care vorbeşte Octavio Paz. Când i-am cunoscut eu, m-a impresionat că, deşi căsătoriţi de mulţi ani, deşi bătrâni, aveau ceva de tineri îndrăgostiţi eterni, şi-şi spuneau ,iubitule" şi ,iubito". Nu era nimic deplasat în asta, era firescul însuşi. Nu ştiu dacă îşi fuseseră fideli unul altuia în mod absolut şi nici n-aş vrea să ştiu. Cu siguranţă însă că exista în ei fidelitate în sensul latin al cuvântului fides, care e şi credinţă, dar şi încredere, cinste, garanţie, jurământ. Fidelitatea lor părea ceva legat de o garanţie care nu se obţine prin constrângere, ci numai prin liberă opţiune. O garanţie specială, nu rigidă, una pe termen lung.

Zilele trecute am urmărit pe TV5 MONDE un documentar francez pe tema in-fidelităţii, nu neapărat conjugale, ci a oricărui cuplu de oameni care se iubesc. Stilul filmului era reconfortant: datele exacte şi părerile sociologilor, scriitorilor, juriştilor alternau echilibrat cu sondaje de stradă, cu păreri spuse de oameni foarte diverşi (unii, mai pudici, îşi lăsaseră chipul bruiat, alţii întrebau prudent dacă ,se dă la televizor") şi cu un comentariu cum numai francezii ştiu să facă pe tema dragostei. Un comentariu care avea în spate secole de literatură erotică şi de joc amoros, de versuri de dragoste şi de