Multă vreme am crezut în singura putere a scrisului cu străvechile instrumente -creion, toc, stilou (pix). Ordonarea gândurilor în şire după ritmul lent al înaintării creionului pe coala de hârtie îmi părea a fi desăvârşită, truda scriitoricească însemnând şi nesfârşite reveniri asupra a ceea ce încercai să-i dai un chip de cuvinte. Adăugiri, ştersături, nesfârşite completări, reveniri şi permutări de pargrafe, toate celelalte multe ale muncii pe text făceau din scris o corvoadă ameţitoare, cu irizări de bucurii şi epuizante istoviri.

Nu am crezut, de aceea, multă vreme, în eficienţa în plan literar a noilor cuceriri de ultim moment ale scrisului pe computer. Mi se părea că fură din vraja mersului pe urma unor amăgiri de culori, sunete şi neguri pe care te tot îndârjeşti să le aduni pe o foaie de hârtie.

Când Mircea Nedelciu îmi vorbea despre marile avantaje ale lucrului literar pe computer, zâmbeam îngăduitor, ca în faţa încă unuia din nenumăratele lui entuziasme. Era imediat după decembrie 1989 şi Mircea, în chilioara lui unde îşi avea ?atelierul" literar şi unde ne retrăgeam spre a discuta, mai ales literatură, şi a zăbovi la un pahar de vin din via lui de la Fundulea, îmi desfăşura generoase proiecte de cărţi născute astfel din lucrul la computer. Mă crispam din neştiinţă, în primul rând şi, mai apoi, dintr-o ţărănească reticenţă în faţa a tot ceea ce mi se părea că pătrunde cu iz de "străinătate" în tabieturile mele. Abia mă făcuse Mircea să pricep cam ce-i acela telex, cum devine situaţia cu faxul şi, mult mai greu, ce rost are un celular.

Mă îndârjeam să-i repet: "Nu ţine chestia la mine", de parcă eu aş fi fost ultimul apărător al scrisului olograf. "Bătrâne, râdea Mircea, nici nu-ţi închipui ce mişto o să fie. Cum ai să scrii mai pe urmă". Făcea planuri de astfel de cărţi. Vorbea pasionat de ele şi era fermecat de co