Lumea se pregăteşte de-un nou război. De data aceasta, teatrul operaţiunilor se va muta în Iran, de nu cumva întreaga zonă a golfului Persic se va simţi datoare să se opună forţelor ce vor fi descrise drept "invadatoare", "cruciate", "necredincioase" " cunoaşteţi de-acum repertoriul. Vor fi diferenţe majore faţă de ciocnirile anterioare, din Irak. Nu e sigur că Statele Unite vor fi lăsate să rezolve singure treburile murdare, aşa cum s-a întâmplat pînă acum. Dacă şi "pacifistul" Chirac " de fapt, un resentimentar anti-american ce-şi ascunde adevărata natură îndărătul unui repertoriu plăcut delicatelor urechi galice " şi-a ieşit din pepeni, ameninţând că nu va ezita să folosească arma nucleară în caz de atac terorist asupra Franţei, dacă şi Angela Merkel a renunţat la împăciutorismul păgubos al lui Schroeder, înseamnă că nebunia lui Mahmoud Ahmadinejad are mari şanse de-a fi aşezată pe-acelaşi raft cu aceea a vărului său Saddam.

Spre deosebire de episodul Irak, acum nu există nimic ambiguu: Ahmadinejad, departe de-a încerca să ascundă intenţia de-a folosi forţa nucleară, strigă în gura mare că e dreptul lui să posede orice fel de energie doreşte. Iar în propoziţia următoare, el anunţă, cu un calm înspăimântător, că Israelul va fi ras de pe faţa pământului. Asta, probabil, pentru a-i trezi pe somnolenţii vestici din letargia în care au căzut încă pe vremea când erau aliaţii lui Stalin. Morbul stângismului, al pacifismului laş, aflat atâta vreme în adormire, s-a reactivat acum, când presiunea asupra valorilor occidentale a ajuns fără precedent. Nu întrebaţi de ce ar avea nevoie o ţară precum Iranul, unde petrolul gâlgâie pe străzi, de energie nuceară, pentru că nu veţi primi nici un răspuns. Jihadul nu mai poate fi dus azi aşa cum era dus în Evul Mediu, cu sabia şi călare pe cămilă. Pentru a fi cu adevărat postmodern, el trebuie să stea pe ditamai silozuri