Un om şi o capră, pe un imaş, în ploaie... Nimic altceva, nici restul lumii, nici Dumnezeu. Capra behăie iar omul îi răspunde, probabil tot...behăind! Omul prezintă motivele ce îl îndeamnă să fraternizeze cu animalul, dar înţelegem că durerea din el recunoscuse deja instinctiv o jelanie ce i se adresa direct. O durere de mamifer căuta prietenia altei dureri de mamifer. Durere de om care vede în expresia de pe chipul caprei trăsături semite. Căci cu astfel de trăsături se percepe el însuşi pe sine, pe dinlăuntru. Durerea în stare brută, durerea universală de a fi în lume, în singurătate şi finitudine. Durere inexprimabilă, ca şi cum cele câteva zeci de cuvinte aliniate sub titlul poemului Capra nici nu ar fi acolo. Din tot ceea ce ştim despre noi, durerea ne este cea mai familiară. Matisse în capela de la Vence renunţase să figureze altceva decât chipul durerii. Celelalte personaje din ciclul Patimilor conceput de el au rămas fără expresie facială, doar siluete. Recunoaştem în interior chipul durerii, el este acelaşi în fiecare din noi. E drept, însă, lăsăm un anumit timp să treacă până începem să-i întrezărim trăsăturile. De obicei, copilăria este privilegiată cu un soi de amânare a cunoaşterii. Copilul ştie, eventual, ,numele" durerii, cum spune Saba, nu şi realitatea, substanţa ei. Cum să-i explici unui băieţel ce este durerea? Şi ce să-i poţi dărui neştiutorului spre consolare altceva decît o lacrimă, după ce tu însuţi ai început să cunoşti realitatea durerii?

Rinato dalla mia anima, fiore

della vita, fanciulo amico. Č tua

questa que ancora mi rimane estrema

lacrima que non vedi.

Fireşte că băieţelul din poem ar putea fi chiar autorul. Dar să ne oprim o clipă, să nu trecem prea repede peste acea lentoare finală care este de o blândeţe aproape gestuală! ,}ie îţi dărui/