Într-un moment al tuturor experienţelor, în care artistul nu ezită să-şi mărturisească scepticismul, împins uneori pînă la denunţ, faţă de limbajele şi de tehnicile trediţionale, Ioana Bătrânu are imensul curaj de a afirma contrariul. Rămînînd credincioasă genurilor consacrate, expresiilor verificate şi formelor de codificare deja acceptate, ea încearcă să repună în discuţie vitalitatea picturii pornind tocmai de la o asemenea realitate. Şi orice discuţie de natură estetică, doctrinară sau tehnică nu poate fi purtată, în ceea ce o priveşte, fără a-i accepta situarea în cîmpul artei aşa cum ea însăşi o propune. Pentru că orice alt tip de lectură decît cel care decurge legitim din proiectul său artistic ar fi, de la început, condamnat la eşec. Indiferent de ce se face acum în lume , în spaţiul european sau chiar sub privirile noastre şi oricît de seducătoare ar fi nenumăratele experimente, pictura, concepută ca atare şi asumată fără prejudecăţi, trebuie privită strictamente ca pictură. Iar faptul că ea se afirmă astfel, în afara oricăror strategii parazitare şi în absenţa tuturor falselor pudori, nu implică, în sine, nici un coeficient de risc. întrucît valoarea sau eşecul, performanţa ori gesticulaţia goală nu sînt nici garantate şi nici excluse prin simpla opţiune pentru unul sau altul dintre genuri ori pentru o expresie anume. Ceea ce contează, în ultimă instanţă, nu sînt nici mijloacele, nici tehnicile, nici materialele şi nici perspectiva în care ele sînt valorificate, ci finalitatea lor, forma identificată la capătul drumului. Oricît ar fi de fascinante mijloacele electronice, de pildă, şi oricît de puternică dorinţa de a le manipula, în absolut ele nu au o importanţă mai mare decît, să zicem, cărbunele, penelul sau dalta. Şi sînt la fel de expuse căderii în derizoriu ca şi acelea care par, prin simplitatea lor, deja condamnate la banalitate. Şi tocmai acest cura