„Secolul 19 e o alta planeta.“ E formula care deschide cartea Ioanei Parvulescu despre lumea romaneasca a veacului „bucuriei de a trai“. Nu incerc sa scriu o cronica a volumului pe care l-am citit, cu placere, in calitate de redactor, inainte ca el sa fie lansat si sa intre in librarii. incerc sa scriu despre felul in care un autor al lumii noastre de azi poate patrunde in lumea noastra de ieri, descoperind o alta lume. Despre sansele lui de a reusi sa transmita prin intermediul scrisului ce a prins din aerul vremii. incerc sa scriu despre mecanismele unei reconstituiri in parte istorice, in parte literare, despre un fel de a citi si de a vedea istoria diferit de cele folosite pina acum la noi.
Nu stiu in care dintre anii mici de scoala am descoperit intre cartile bunicului meu volume scrise in chirilica. Legate in piele, patate de ceara, tocite la colturi, mai toate erau carti religioase, unele din secolul al XIX-lea, altele chiar mai vechi. Nimeni din familie nu-mi vorbise despre ele. Erau pastrate intr-o camera inalta si ceva mai intunecoasa a casei de la Buzau si, cind ma gindesc acum la acel moment, imi amintesc totul cu exactitatea unei scene de film. Atunci s-a petrecut prima mea intilnire intimplatoare si constienta cu un obiect istoric. M-au impresionat atunci cuvintele scrise in chirilica. Am invatat sa le silabisesc. M-au impresionat ilustratiile, nu foarte multe, cu zodiace si animale fantastice si flori supradimensionate, risipite intre textele alcatuite din litere inegale si groase. Am copiat o parte dintre ilustratii.
Un soi de amintire de pus in rama, neindoielnic o amintire reconstituita de mine mai tirziu cu ingrediente invatate intre timp si care fac ca intimplarea sa fie in memorie mai fascinanta decit a fost in realitate.
Detalii la inceput ignorate, descoperite nu mult in urma, aveau sa ma fascineze chiar mai ta
