In volumul de nuvele Sa trecem iarna, de Olivier Adam, ceea ce impresioneaza in primul rind e tonul: gifiit, scrisnit, obtinut prin fraze juxtapuse, fara nici cea mai mica fioritura. Numim asta stil minimalist. Ce se poate spune din capul locului e ca acest stil se potriveste de minune cu subiectul.
Dar care subiect? La drept vorbind, nu se intimpla nimic, sau aproape nimic. Cind incepe actiunea, totul se intimplase deja. Iar raul va sa vina... Il asteptam, il pindim. Toate personajele, barbati sau femei, care sint totodata si naratori, traiesc sub amenintare.
Sint osteniti, uzati de munca si de alcool, le e lehamite si abia asteapta sa se termine odata. „Ea spune ca altfel e inceputul sfirsitului. Dar eu cred ca sfirsitul de mult l-am depasit. In toate sensurile si la toate nivelurile“ (Pe nesimtite).
Iar toate aceste personaje sint inca tinere. Nu sint declasate, se agata de viata. Unii continua sa se lupte. Numai ca lupta lor e derizorie si nimeni nu se lasa pacalit. Si, in orice caz, nu invatatorul acela putin fanfaron caruia, in urma unei incaierari, i s-a impus un concediu „fara plata“. Admirator al lui Pialat si cam betivan, dar altfel lucid, el simte foarte bine ca totul se duce de ripa. Si nici soferul de taxi care se simte gol pe dinauntru („Un desert batut de vint, o cimpie de gheata unde nimic nu misca“), ceea ce nu-l impiedica sa se arate omenos.
Cenusa e nuvela cea mai disperata, daca nu si cea mai reusita. Sublima in pesimismul ei foarte uman, ba chiar fratern. Un taxi rataceste pe strazile pustii intr-o noapte de iarna. Nu se arata nici un client. Soferul somnoleaza, in minte nu-i ramin decit citeva firimituri de ginduri negre. Ninge, viscoleste. Pe urma, in taxi se suie o coreeanca sau o chinezoaica, care cere sa fie condusa pe malul fluviului in care sa verse cenusa dintr-o urna. Soferul asteapta mult timp. Pina la u
