Este o trasatura proprie naratiunii sa intersecteze mereu istoria. Fie aceasta istorie imaginara, reala sau visata, naratiunea porneste de la ea, pentru a se indeparta si a reveni fara incetare la matca. Si ma folosesc aici cu buna stiinta de ambiguitatea funciara a termenului istorie, pastrind in egala masura sensul sau propriu (acela de inventar al unor evenimente trecute) si acceptia naratologica: istoria ca suma de fapte, obiecte si personaje ce constituie unitatile minimale ale povestirii. Astfel inteleasa, istoria se opune discursului, definit ca „structura structuranta“ sau maniera de a organiza si de a face astfel functionala materia prima reprezentata de istorie.
Tocmai aceasta problematizare a istoriei devenite discurs reprezinta punctul de intilnire a fictiunii postmoderne si a istoriografiei contemporane – o problematizare care marturiseste despre o criza a reprezentarii ce afecteaza nu numai epistemologia, ci si ontologia prezentului, si a carei importanta consecinta in cimpul stiintelor umaniste este constientizarea si teoretizarea caracterului construit (si, in consecinta, relativ) al cunoasterii. in acest context, naratiunea, ca mod al reprezentarii totalizante, face obiectul unor critici sustinute de-a lungul ultimelor decenii. Dar s-ar cuveni sa remarcam ca acest lucru se intimpla nu atit in virtutea a ceea ce textul manifesta efectiv, deoarece operatia prin care discursul organizeaza un material eterogen nu face decit sa se supuna unei trasaturi umane profunde, aceea de a ordona (si de a face astfel inteligibila si semnificativa) o experienta care altminteri s-ar sustrage intelegerii.
Tinta acestei critici este, dimpotriva, non-spusul, ceea ce textul suprima, ascunde sau trece sub tacere, si anume propria sa istoricitate, pozitia celui care il produce, conventiile de gen caruia i se supune sau pe care le contrariaza si, i
