Pentru prietenii mei italieni, radicali pentru care singurul politician pasabil e Bertinotti si singura gazeta citibila ramine Il Manifesto, eu sint binisor de dreapta. Ei nu accepta nici o rezerva fata de gay-pride, chestiune de principiu. Le e foarte limpede ca America e imperialista, iar Israelul si mai si. Merg cu placere, daca au timp, la marsuri pentru pace si la adunarile altermondialistilor, unde nu se simt stingheriti sa stea alaturi de reprezentanti ai celor care pun regulat bombe pe unde nu te-astepti si carora le gasesc intotdeauna justificari.
Eu nu. Nu au nici o intelegere pentru americanii morti la Worl Trade Center, pentru ca americanii au invadat Nicaragua si Panama, au ucis cit au putut acolo si nu numai etc. Au justificare pentru orice crima facuta de o anume parte. Jura oricind pe Arundhati Roy, o doamna care a scris un roman extraordinar, The God of Small Things, pentru care a si luat Booker Prize, dar nu numai pentru asta o apreciem noi, ci pentru ca a devenit, intre timp, un fel de guru al miscarii antimondialiste si al antiamericanismului. Dupa incercari repetate, m-am consolat cu ideea ca sint teme pe care nu putem dialoga. Oricit as fi de deschis la argumentele lor, exista o bariera peste care nu pot trece si unde comunicarea dintre noi se rupe, oricite pahare am bea pe Comandante Che Guevara, melodie altminteri frumoasa.
Raminem cu matematica. Sintem prieteni.
Sint cruzi, imi zic, o sa le treaca. Probabil ca asa era, in tinerete, si prietenul meu francez, trecut prin aproape obligatoria etapa trotkista – citind ce se scrie in presa noastra, culturala si nu numai, aproape ca mi-e frica sa marturisesc ca am un asemenea prieten (si, in general, ma cam ia cu frica...). Dar el s-a inteleptit acum: din trotkismul inceputurilor a mai ramas obisnuinta si placerea de a incerca descifrarea realitatii sociale printr-o
