„In ciuda a toate, cred ca jurnalismul cultural si critica profesionista, in scurta perioada care le-a ramas pentru a fi distincte, trebuie sa fie complementare…“

1-2. Cred ca, daca exista o segregare intre jurnalismul cultural si critica profesionista, ea este in mare masura produsa de schimbarea statutului scriitorului si a literaturii insesi. Scriitorul trebuie sa se inscrie, dupa cerinta vremii, cu voie sau fara voie, intr-un show-business. Criticul, daca nu va dori sa vorbeasca la pereti, idem, va trebui sa devina si el un show-man.

Din perspectiva aceasta, cultura poate fi privita in trei feluri: in stil clasic, de Cultura (cu „C“ mare), elitista, erudita, practicata fara alta finalitate decit aceea de a sta intr-un „turn de fildes“, cultura ca hobby si cultura ca lobby (unde demagogia simuleaza pedagogia si pozitiile de putere au primul si ultimul cuvint). Cultura ca hobby este acea cultura practicata de omul de masa, care ar trebui sa-i faca pe specialisti sa realizeze conditia lor de marginali. Profesionistii (culturali sau de orice fel) incep sa functioneze asemeni castelor, sectelor. Atita doar ca nu mai au nici un secret de pastrat (poate doar pe acela de a-si fi gresit meseria). O carte precum Sex, shopping si un roman a lui Alain de Botton (si dupa titlu e vizibil faptul ca e vorba de un discurs à la Bebe Mihaiescu, dar mai elevat) se citeste pentru a pierde timpul, si nu cum se facea in alte secole, pentru a-l regasi. in ea gasesti, regurgitate pe intelesul tuturor, conceptii filozofice despre iubire, retete existentiale si mai toate cliseele unui positive thinking.

Ar trebui sa ne intrebam, fara prejudecati, ce fel de literatura produce o cultura in care indivizii sint invatati sa priveasca introversiunea ca pe boala? Unde e scriitorul din subterana, care-i lasa pe altii „sa-i scuipe in suflet“ (Vladimir Makanin, Under