Începusem, în numărul trecut, să scriu despre Feli, vecina bunicului meu. Nu m-am putut opri doar după o primă serie pentru că portretul ar fi rămas incomplet, în chiar cîteva din punctele lui esenţiale.

Felicia era omul micilor ciupeli şi tranzacţii: acţiunile ei aveau, cred, de cele mai multe ori, şi o motivaţie interesată, pragmatică, şi una, să-i zicem, de suflet. De pildă, venea să-l viziteze pe bunicul meu, care nu se mai putea deplasa, ca să discute cu el, şi recunoştea că era as la politică. Dar, în acelaşi timp, o făcea şi pentru a se uita la televizor, şi pentru a mai ciuguli din mîncărurile pe care unii şi alţii din familie le aduceau, şi pentru a împrumuta cîte una din multele unelte deja de muzeu pe care bunicul meu le păstra şi cărora le găsea, încă, o utilitate. Felicia o ducea rău cu banii; dar era şi mînată de spiritul ăsta mercantil în sine, ca o soluţie de supravieţuire şi ca un mod de a se adapta vremurilor: pe scurt, aş putea spune că era un pensionar de tip nou, aşa cum bunicul meu şi generaţia lui nu au fost niciodată, păstrîndu-şi demnitatea neştirbită. Pînă la urmă, o pensionară de tranziţie, pe care vremurile tulburi postrevoluţionare au alterat-o. Mica ei descurcăreală, despre care a înţeles că e-n spiritul epocii, la ea se manifesta aşa. Nu era supărător, atîta timp cît şmecheria rămînea în sfera vizibilă şi era la vedere.

De pildă, doamna Feli încerca să comercializeze lucruri foarte vechi pe care le avea prin casă. Odată a vrut să ne vîndă o pastă Maxam, de prin anii '80, e drept, nedesfăcută. Pe de altă parte, cînd cerea ceva, o făcea direct, fără să se-ncurce. Cînd îi satisfăceai cererea, nu se bucura necondiţionat de ceea ce îi ofereai, pentru că avea şi ea demnitatea ei: se uita prin "marfa" primită, fie că era vorba de reviste sau pulovere, le comenta, le clasifica, îşi permitea să refuze. Odată, i-am dat un pulover s