Apropiata apariţie a prozelor lui Radu Albala, la Humanitas, în colecţia "Cartea de pe noptieră" îngrijită de Ioana Pârvulescu, mi-a dat un nou avînt în căutarea unui manuscris de mult rătăcit în arhiva mea înfricoşată de tot ce înseamnă ordine şi rigoare. Ca un făcut, de data asta l-am găsit, e "cuvîntarea" mea, din 1984, la sindrofia din strada Vasile Mironiuc, unde sărbătoream cei 60 de ani de viaţă ai acestui adevărat boier al minţii şi îmbrăcăminţii. Cred că istoria literară - care pe mine nu mă obsedează, în timp ce pe el îl fascina - nu va fi mofturoasă şi, curioasă cum îi e felul, va rosti, în privinţa acestui document de epocă, blînda formulă: Să fie primit!
"Mi se va permite, într-o adunare de spirite vii şi puternice, deci orgolioase şi susceptibile, să mă înfăţişez - impostor cum sînt în ale laudei de sine - ca un privilegiat, ca un trufaş pentru o dată? Vă voi explica imediat, şi cît mai pe scurt, de ce.
Sînt, cu siguranţă, primul scriitor român care l-a adus pe Radu Albala în paginile nuvelelor sale, ca un personaj pe care cititorii îl consideră inconfundabil. Dacă lăsăm deoparte notoria supărare legată de numele pe care i l-am dat, dacă regret această lipsă de inspiraţie, mă pot lăuda, pe o altă parte şi multe alte părţi, că de cîte ori cititorii m-au întrebat aţîţaţi: ŤNu-i aşa că Vova Aftalion e domnul Albala?», le-am răspuns fericit ca un modest copist: ŤDa, el e domnul Radu Albala, că nu-i pot spune tovarăş fiindcă nu am furat împreună...»"* Pentru cei care cunosc slăbiciunile mari şi evidente ale imaginaţiei mele, nu cred să fie o enigmă că, de cîte ori apare în Supravieţuiri, Radu Albala provoacă o sinceritate vitală a eroului, trezeşte o fascinaţie a adevărului, dincolo de farmec. Radu Albala e primul care o ştie. Cu arta lui de a nu-ţi încredinţa ţie, celui care o meriţi, o laudă prea mare - asta poate şi dintr-o disciplină sev
