În apropiere de Hunedoara, pe DN66, se află oraşul Călan. În prezent, un oraş mort, pe străzile căruia se desfăşoară în fiecare zi, de dimineaţa pînă seara, o stranie forfotă de duminică. Oamenii se plimbă în virtutea inerţiei pentru că altceva nu mai au de făcut. Slujbe nu mai există (mi se spune că, dacă se mai întîmplă să se facă niscaiva angajări, pentru o carte de muncă legală, locuitorilor li se cere tarif fix şi negru de 150 de euro!); în case este frig, oraşul este debranşat de la încălzire de ani buni, oamenii nu mai au cu ce plăti facturile, iar singurele surse de venit sînt lucrul cu ziua sau scormonirea prin pămîntul fostului combinat după rămăşiţe de fier vechi, pe care mai apoi să le poată vinde. Cafenelele şi restaurantele aparţin în mare parte pensionarilor, pentru că, paradoxal, aceştia îşi permit mai mult decît cei mai tineri - majoritatea şomeri sau incluşi în serviciile de asistenţă socială. Pe străzi, continuă carnavalul în negru al fostelor lumini de bunăstare. Un festin tăcut, cu capul plecat spre pămînt, fără vise şi fără muzică, un festin al amintirilor de odinioară, strecurate acum de ochi localnici, vizitatorilor curioşi, prin slabe tresăriri de fostă mîndrie. Pentru că pe vremuri...
...Pe vremuri i se zicea "Victoria" Călan şi era al treilea combinat siderurgic din ţară. Devenit încă dinainte de al doilea război mondial un puternic centru al siderurgiei româneşti, producea, pe lîngă tradiţionala fontă cenuşie (aflu, într-una din acele ultime tresăriri de mîndrie locală, cum că de aici a plecat fonta pentru construirea Turnului Eiffel), cocs metalurgic şi piese turnante. Odată cu expansiunea combinatului siderurgic în anii '60-'70, se naşte oraşul nou. Se construiesc blocuri pentru muncitorii veniţi din toate colţurile ţării, pentru că, în perioada de glorie, combinatul avea peste 7.000 de angajaţi. Cum salariile erau foarte atrac
