(continuare)
Mihaela Ştefan este masterandă în relaţii publice, o profesie nouă la români. Iar la profesie nouă - vorbe noi, preluate de la americani, părinţii fondatori ai domeniului. Anglicismele sînt, uneori, printre cele mai supărătoare noutăţi din limba română, iar cei care abuzează de ele ar putea deveni personaje de comedie, precum "franţuzitele" de odinioară. Pragmatism? Snobism? Ce e "la baza" acestui uz intens al anglicismelor? Şi, mai ales, "de ce, nene Anghelache?"...
Mihaela ŞTEFAN
Romgleza piariştilor
La nivel de limbaj, relaţiile publice din România au o problemă de... relaţionare. Grosso modo , aceasta poate fi analizată pe două niveluri. Un prim nivel ţine de fundamentarea domeniului şi, mai precis, de stabilirea unui lexic specializat, adaptat limbii române. Disciplina relaţiilor publice s-a dezvoltat în secolul XX, în SUA (primul curs de relaţii publice a fost inaugurat în 1922, la New York University, de către Edward L. Bernays), în contextul unei economii capitaliste în expansiune. Ea a fost relativ rapid importată şi în celelalte ţări capitaliste.
În România, primele secţii de comunicare s-au înfiinţat în anii '93-'94, astfel că primii absolvenţi au fost atestaţi în anii '97-'98. Într-un timp atît de scurt şi, pentru un domeniu inexistent pînă atunci în România (încă se mai confundă relaţiile publice cu relaţiile cu publicul ), suportul de curs pentru această disciplină lipsea cu desăvîrşire, încît studenţii au fost nevoiţi să înveţe după manuale străine (în special americane). Cine nu-şi fotocopiase cursul de relaţii publice al lui Denis Wilcox?
Aşa că studentul român s-a trezit în situaţia de a-şi însuşi instrumente de comunicare specifice relaţiilor publice, fără să aibă denumiri neaoşe cu care să le stăpînească. Din economie de timp şi din lipsa unei colaborări cu lingviştii români, s-a ajuns la un import
