"Barometrul cultural" publicat la finele lui 2005 mi-a parvenit graţie celui mai recent număr al Ideilor în dialog, unde H.-R. Patapievici anunţă, fără trăiri deosebite, "decesul profetic" al culturii înalte. Faptul că popularitatea lui Caragiale se înscrie în marja de eroare a pomenitului sondaj (3%) este, de pildă, halucinant. Dar, ce spun? Totul, în acea secţiune sociologică, demonstrează - aşa cum corect afirmă preşedintele ICR - că paradigma iluminist-paşoptistă s-a dizolvat. Adio practici culturale focalizate pe lectură, asimilare critică, veneraţie a figurilor canonice şi tensiunea către "înălţimea" de spirit. Bun găsit relativismului amoral, dulcii tiranii a divertismentului media şi acelui tip comun care, în mitocăneasca lui necunoaştere, nu acuză nici un complex. E clar că moştenirea comunismului plus haosul scremutei noastre postmodernităţi articulează o ecuaţie corozivă, exasperantă şi lipsită (cel puţin aparent) de orice alternativă.

Pe mine unul, sondajul m-a îngîndurat şi din perspectivă creştină. Ce scrie acolo, în cifre clare ca un verdict, indică adevăratele proporţii (subestimate) ale prăpastiei dintre creştinismul popular - unic rezervor de reprezentări al majorităţii tăcute - şi cultura urbană de factură neoliberală. Nici autorii panteonici (Eminescu) sau măcar corifeii din bibliografia intimă a congreselor PCR (sărmanul Coşbuc şi, la limita de sus, O. Goga) nu sînt cunoscuţi de majoritatea românilor. Nu se cumpără cărţi (sub motiv că sînt scumpe şi, prin conţinuta lor bătaie de cap, antipatice). În fine, cred că aţi văzut tabloul, aşa că nu mai e cazul să-l sintetizez aici. Revin însă la chestiunea raportului dintre creştinismul "viu" (parohial, anonim, sătesc, superstiţios, suburban sau cum veţi mai dori să-i spuneţi) şi microscopica elită care digeră doct volumele lui Isaiah Berlin & co. Dacă e să dăm crezare acestui sondaj apocalipt