Recentele imagini de la TV mi-au readus în minte ceea ce ştiam, ceea ce ştim, ceea ce ignorăm cu bună ştiinţă şi indiferenţă de ani buni: violenţa în familie. M-am întrebat şi te întreb pe tine, cititorule, care să-i fie explicaţia: lipsa de educaţie, persistenţa unor mentalităţi ancestrale, răutatea din noi, sărăcia, mizeria umană? Un lucru este cert, ea are doi actori: bărbatul şi femeia (şi aici mă refer numai la cupluri în care violenţa este de tip masculin căci, din nefericire, există şi copii bătuţi de părinţi, dar şi soţi pedepsiţi de soţii). Iar violenţa este considerată un drept al bărbatului, în timp ce femeia acceptă şi recunoaşte tacit acest drept, cu alte cuvinte consimte cu bună ştiinţă la propria-i maltratare.
La 1800, violenţa este un fapt cotidian, fie că se manifestă în familie şi-i cad victimă nevasta, copiii, soacra şi uneori chiar soţul, fie că are loc în uliţă, cu păruieli şi înjurături, fie că însăşi puterea intervine violent pentru a restabili ordinea. Există aşadar în mentalitatea colectivă un filon de violenţă adînc înrădăcinat în mintea norodului. El poate fi surprins în cel puţin patru maniere de gîndire. Să le luăm pe rînd:
1) Puterea dă dreptul soţului să-şi "altoiască" soţia, interpretînd bătaia nu ca pe o umilinţă, ci ca o "îndreptare". Glava 185 din Îndreptarea Legii (1652), cod de legi folosit în practica juridică, îi "recomandă" la ce tipuri de bătaie poate face apel fără a fi pedepsit: "cînd va fi cu vină" primeşte voie de a-şi îndrepta femeia "cu măsură" şi "cu blîndeţe" şi poate folosi "palma sau pumnul". Aceste recomandări sînt valabile numai cînd vina muierii se dovedeşte a fi "micşoară", însă pe măsură ce vina creşte, bătaia îmbracă forme din ce în ce mai dure, iar soţul primeşte deplina libertate în aplicarea acesteia, fără a fi certat. Devine "vrăjmăşie", pedepsită de legi numai în condiţiile în care bătaia se
