În vechea revistă Teatrul, care a apărut la Bucureşti din 1956 pînă în 1989, exista o rubrică intitulată "Reprezentaţia nr... X", unde se publicau un fel de cronichete post-premieră: la cîtva timp (cîteva luni, ba chiar şi cîţiva ani) după seara de gală, criticul care făcuse recenzia evenimentului, se ducea iarăşi la spectacolul respectiv şi apoi povestea ce-a văzut. Nu doar dacă între timp surveniseră înlocuiri (atunci comenta "prestaţia" noilor titulari de rol); în mod obişnuit, observa dacă montarea şi-a păstrat tonusul şi nivelul sau dacă nu cumva se petrecuseră abateri de la "linia" iniţială, analiza încă o dată interpretările actoriceşti şi constata cum au evoluat (sau involuat) ele ş.a.m.d. Făcea, pe scurt, un exerciţiu de critică comparată, util tuturor - cititorilor/spectatori, care căpătau astfel o idee despre cum funcţionează organismul viu al spectacolului, realizatorilor, care obţineau un mic tablou sinoptic al propriilor progrese (sau regrese), plus sentimentul că ecoul muncii lor nu se stinge odată cu premiera, şi, în fine, lor înşile, căci îşi verificau "la rece" diagnosticul iniţial, aducîndu-i, eventual, corecţiile necesare.

Nu ştiu totuşi ca altundeva în lume să existe un asemenea gen publicistic. Explicaţia este, probabil, aceea că nu ar avea nimeni nevoie de el, pentru că un spectacol, o dată "lansat" pe scenă, rămîne la fel nu doar de la o seară la alta, ci şi de la o lună la alta sau de la o stagiune la alta. De altfel, în afara eventualelor "ajustări" ale distribuţiei, nici nu ar avea ce altceva să se schimbe, întrucît concepţia regizorală fixează dinainte jaloanele "ideologice" ale montării şi nuanţele jocului actoricesc, iar actorii... Ei, da: actorii se mişcă între aceste jaloane şi au grijă să păstreze neschimbate aceste nuanţe, la care, uneori, au lucrat împreună cu regizorul vreme de săptămîni întregi. Evident, mai există mici