Andrei Bacalu ii combina, in mod surprinzator, pe Einstein cu Mozart, amestecand formulele consacrate din fizica cu muzica. Exista un termen tehnic folosit mai cu seama la cursele de cai. Se spune despre nobilul animal care a sosit pe locul doi ca "a venit plasat". Numele lui nu apare in almanahuri, pasionatii domeniului nu-l comenteaza, poate ca nimeni nu il va mai pomeni, uitarea il invaluie.

In stiinta, cel care publica primul are toate sansele sa se acopere de glorie, cei care erau pe aproape, pe cale sa ajunga la acelasi rezultat, la aceleasi concluzii, raman pierduti in umbra, eclipsati de statura marilor triumfatori.

Un an de zile, anul trecut, 2005, intreaga lume a sarbatorit centenarul publicarii faimoasei formule E=mc2, legata pentru totdeauna de numele lui Einstein. Ce e drept, el nu era singurul om de stiinta care se gandea la inceputul secolului trecut la existenta moleculelor si la relativitate. Si el, ca oricare alt om de stiinta, s-a sprijinit pe rezultatele unor predecesori, sa nu uitam ca insusi Newton spunea cu multa modestie ca a vazut departe doar fiindca a urcat pe umerii unor giganti.

Legenda, aproape unanim acceptata, ne spune ca modestul functionar de la biroul elvetian de patente si-a construit singur atat teoriile, cat si intrebarile la care acestea aveau sa aduca un raspuns, folosind nemuritoarele sale "experimente imaginare". Cu un mic efort de documentare putem observa ca, de fapt, Einstein era foarte bine informat si cunostea in amanuntime lucrarile contemporanilor sai. Unul dintre acestia, australianul William Sutherland, se ocupa de miscarea particulelor de polen in apa si reusise sa descifreze multe dintre misterele acestei asa-zise "miscari browniene" inca din 1904. Einstein reuseste sa mearga mai departe intr-un articol publicat in anul urmator - calea spre premiul Nobel era deschisa. Din corespondenta lui cu