De-a lungul vremii, am avut trei generatii de papagali.
Pe fiecare dintre ei i-am indragit, i-am scolit, i-am educat, i-am iubit si i-am plans atunci cand firul vietii lor s-a sfarsit. Si, de fiecare data, imi spuneam in gand: nu doresc sa mai cresc altii, pentru ca nu vreau sa mai sufar cand trebuie sa plece in drumul spre eternitate. Unii mai sfiosi, unii mai indrazneti, altii mai vorbareti, altii cu un penaj mai bogat in culoare, pe toti i-am indragit deopotriva. Acum il am pe Orfanul, despre care va scriu mai jos. Fie ca va fi publicat sau nu, textul meu este scris cu recunostinta si dragoste fata de puterea acestei mici fapturi de a aduce in casa omului veselie si incantare.
***
Orfanul este un dragalas puiut de perus, care timp de un an, pe care il va implini in curand, ne-a adus in casa multa veselie si relaxare. Trupul lui micut, dar galben precum papadia, glasul care nu oboseste sa ne spuna povesti, au devenit o prezenta care ne umple viata si de care nu ne putem lipsi. De ce il cheama Orfanul? Pentru ca mama lui, Cocuta, a murit in timp ce el era doar un pui golas ce abia misca. Mi se rupea inima cand ii vedeam ochii abia deschisi, clipind tristi si rugatori dupa un ajutor. L-am luat in palma, iar el s-a cuibarit imediat in causul ei, simtindu-se in siguranta. Din cand in cand, scotea cate un tipat mai limpede decat clinchetul unui clopotel. Sa fi fost un strigat de ajutor? Cum puteam sa abandonez un suflet asa de mic, in care salasluia, totusi, viata? Am decis sa-l pastrez. I-am vorbit si l-am hranit, iar el a vrut sa traiasca. Desi mic si neajutorat, facea o galagie de zece ori mai mare ca el. Poate isi cerea niste drepturi numai de el stiute. Ciripitul lui parea o convorbire criptata, pe care noi nu o intelegeam, dar ne oferea momente de destindere si incantare. A fost nevoie de multe ore, zile, saptamani in care i-am re
