Undeva, in Harghita, exista un sat romanesc in care oamenii vorbesc ungureste. Limba stramosilor le-a fost ingropata-n pamant. Numai Dumnezeu a scapat de maghiarizare. El are buletin de roman.

Slujba

Satul se cheama Doboi si pare desprins din basmele vechi romanesti: cuibarit intre dealuri invelite-n zapezi, soarele se roteste deasupra lui in vartejurile stralucitoare ale unei ninsori subtiri. Fisura serpuitoare a unui parau inghetat il desparte de lume. Vazut de-aici, de sus, de pe dealuri, satul acesta pare ca vrea sa se ascunda, sa dispara in adanc, sub zapezi, ca si cum s-ar teme de ceva. Numai ca deasupra lui, pe-o colina, se afla o biserica mare, din piatra, cu o turla taind curajos ninsoarea. Satul e ascuns sub zapada, cuibarit in genunchi la picioarele ei, dar biserica il da de gol. Turla seamana cu o sabie ciobita, infipta cu manerul in pamant.

Nimeni. E duminica. Ulitele sunt pustii. Casele pe langa care trec trosnesc bizar, uneori din cauza frigului, ca si cum infloriturile batrane din lemn ar geme. Amestecul de pulbere de zapada cu soare face aerul sa para stralucitor. Cu cat ma apropii, biserica pare mai mare, pana cand ajunge sa atarne enorma si grea in vazduh. Si, deodata, din adancul aerului ce pare ca sta sa se sparga, aud glasuri de oameni cantand. Mai intai un glas adanc, de bariton, apoi glasuri subtiri, de femei. Vin de undeva de aproape, din directia unei case vechi, taranesti, cu prispa si acoperis din sindrila. E o slujba religioasa al carei cantec pare un miracol, in mijlocul acestei taceri. Un steag romanesc e incremenit la intrare si in lumina stranie a soarelui si-a ninsorii pare poleit cu aur. Intru neauzit.

Sunt poate vreo douazeci de batrani in genunchi, cu fata spre o catapeteasma din lemn de culoarea mierii. Femeile sunt imbrobodite, stau cu mainile adunate la piept. Preotul sta si el cu fata catre alt