Zi de Zi şi Ziarul de Mureş au lansat de mai bine de o săptămână o campanie generoasă prin care urmărim să îi găsim o familie adolescentului Alin Bogar, un tânăr care s-a dezvoltat frumos, în ciuda handicapului locomotor dobândit de la naştere sau a absenţei părinţilor naturali care au ales să-l lase singur pe lume.

Reacţiile nu au întârziat să apară, povestea lui Alin sensibilizând de la medici până la părinţi potenţiali.

Cu toate acestea nu pot să nu remarc că interesul autorităţilor din domeniu este extrem de scăzut şi nu vreau să fiu acidă şi să scriu că este inexistent. Aţi citit de vreo reacţie a vreunui şef de instituţie publică care să fi fost mişcat, emoţionat, cel puţin de faţadă, de dorinţa tânărului Alin de a avea o viaţă normală? Eu, sigur nu. Şi mă gândesc că e foarte puţin lucru ceea ce îşi doreşte Alin. Adică o mamă, un tată, să meargă la şcoală, să aibă alţi prieteni de vârsta lui, în afara celor pe care şi i-a făcut în centrele de plasament etc. Nu are nici dorinţe imposibile, nici nu are pretenţii specifice adolescenţilor noştri de la ultimul răcnet de computere la bani cu nemiluita sau excursii cât mai exotice etc. Deşi nu vreau să generalizez şi nici să exagerez.

M-a impresionat negativ liniştea care nu tulbură afacerile autorităţilor noastre, pentru că nu mai cred că lucrează în sprijinul comunităţii.

Apoi nu mi-a plăcut imobilismul manifestat de miliardarii, unii doar milionari pe stil leu greu, în a-l sprijini pe tânărul Alin în a-şi obţine căruciorul, dându-i posibilitatea să iasă, să vadă, să înveţe în definitiv. Doar nu trebuiau să bată toba prin tot Târgu Mureşul sau prin tot judeţul. Nici măcar nu trebuiau să ne contacteze, dacă le displăcea ideea de a lua legătura cu redactorii noştri. Doar aveau adresa lui Alin.

Scuzaţi-mi tonul acid, dar gândiţi-vă că Alin nu cerşeşte, nu cere lucruri imposibile şi că