Mi-a trecut, o clipă, prin minte c-aş putea ,organiza", cu domnul Mircea Horia Simionescu, o discuţie despre lumea în care a trăit şi trăieşte. A ieşit - de fapt, cred că asta şi aşteptam - dialogul ,îmbibat" de literatură de mai jos. El dă măsura părerilor şi vederilor pe care le poate avea un om care e scriitor de cînd se ştie, fără să simtă, neapărat, nevoia
de-a fi ,înmatriculat" într-o şcoală. Cu-atît mai puţin
pe-aceea de-a fi ,expus" la vitrină. Aşa că n-o să-i fac unui autor de cărţi de referinţă (şi nu doar fiindcă unii-alţii au crezut că Dicţionarul onomastic e vreo rudă a DEX-ului, iar Bibliografia generală o varietate de cartotecă) fişa de prezentare. Spun doar că e un domn dichisit, care poartă palton de vară şi, din cînd în cînd, redingotă, şi căruia nu-i dă pace, veţi vedea, un singur gînd: să afle (şi, poate, să explice...) cum se face. (S.V.)
Observ viaţa. Văd enorm
Domnule Mircea Horia Simionescu, să zicem că se face, acum, o ecranizare după opera dumneavoastră. Cum aţi vedea-o, aşa, pe ,sezoane"?
Întrebarea mă descumpăneşte puţin, chiar dacă, nefiind specialist, sînt un iubitor de film. De fapt, eu totdeauna am căutat să separ literatura de teatru, de film, de pictură, am încercat să-i găsesc un specific numai al ei. Asta ne trebuie acum, în primul rînd, o estetică a prozei. Aşa că nu cred că aş putea vedea cărţile mele ecranizate, poate doar ceva în genul filmelor pe care le-a făcut Buńuel cu Dali.
Suprarealiştii...
Da. Urmăream, la un moment dat, o emisiune la care erau invitaţi Nicolae }one şi fiul lui Saşa Pană (Vladimir Pană - n.m.). Ei n-au vorbit (şi, în fond, nici n-ar fi avut de unde să ştie) despre noi, prietenii mei şi cu mine, ca despre ultimul val al suprarealismului. Puteau să se fi referit la revistele
