Nu sunt prea mulţi autorii a căror operă să fie, cu adevărat, o revelaţie postumă. La noi e greu să găseşti alte nume din această categorie, la fel de importante, alături de Petre Pandrea, I. D. Sîrbu, N. Steinhardt şi Alexandru Dragomir, dacă vorbim de perioada postdecembristă. În anii ´60, marea revelaţie a unei opere postume o produsese V. Voiculescu. Cine, în afară de cunoscătorii apropiaţi, ar fi crezut că opera lui Mircea Vulcănescu (1904-1952) are amploarea pe care a dovedit-o devotamentul restituirii sistematice şi profesioniste, susţinut un deceniu şi jumătate, de Marin Diaconu? O arhivă impresionantă (două lăzi de manuscrise şi documente) a fost păstrată cu sfinţenie de Mărgărita Vulcănescu, soţia filosofului, până în 1987, când a murit, şi a fost transmisă apoi fiicei, Măriuca Vulcănescu. La îndemnul lui Constantin Noica, unul dintre foştii studenţi ai lui Mircea Vulcănescu, Zaharia Balinca (decedat în 1988), a început să facă ordine în arhivă. Misiunea a fost preluată apoi de Marin Diaconu (iniţiat în arhivă încă din 1981), care, după 1990, a girat şi a dirijat şuvoiul de restituiri în reviste (îndeosebi ,Viaţa românească") şi în cărţi (din 1990 şi până în 2005 au apărut 15 cărţi, cu unele repetiţii în sumar). Cea mai importantă şi mai bine organizată restituire a fost dată sub titlul celui mai cunoscut eseu filosofic Dimensiunea românească a existenţei, în trei volume apărute în anii 1992-1996 la Editura Eminescu, într-o ediţie îngrijită de Marin Diaconu şi Zaharia Balinca, însoţită de un cuvânt înainte (un text mai vechi, din anii ´80) al lui Constantin Noica. Arhiva nu era nici pe departe epuizată. Marin Diaconu a continuat restituirile în alte volume: Prolegomene sociologice la satul românesc, Ed. Eminescu, 1997; Şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Ed. Eminescu, 1998; De la Nae Ionescu la ,Criterion", Ed. Humanitas, 2003; Tânăra generaţie, Ed. Co