Pe 22 decembrie 2005, prin Hotărâre de Guvern, s-a înfiinţat Institutul pentru Cercetarea Crimelor Comunismului. Deşi au trecut două luni din acel moment, ecourile în presă şi în mediile intelectuale au fost egale cu zero. Într-o totală indiferenţă, au fost numiţi şi membrii consiliului de conducere. În plus, nu e prea limpede cu ce se va ocupa instituţia şi cu cât vor creşte şansele de a ne despărţi de comunism - aşa cum spunea, pe un ton optimist, în momentul semnării decretului de înfiinţare, premierul Tăriceanu. Oricum, ideea e excelentă şi, personal, nu am decât regretul că Vladimir Tismăneanu, cel mai strălucit analist al comunismului românesc, nu e inclus între cei care vor avea un cuvânt oficial de spus despre crimele bolşevicilor români. Sunt sigur că prezenţa sa ar fi scutit comisia de numeroase bâlbâieli, capcane şi amatorisme.
O oarecare nelinişte am constatat, totuşi, în rândurile aşa-numitei ,stângi intelectuale" - în fapt, un conglomerat de resentimentari, de veleitari invidioşi ori de inşi pe blazonul cărora nu atârnă doar clopoţeii democraţiei, ci şi stigmatul rău mirositor al totalitarismului. Sigur că un astfel de institut ar fi avut o valoare crucială în 1990. Cunoaşterea abuzurilor comuniste ne-ar fi scutit de prezenţa la cârma ţării, în ultimii cincisprezece ani, a atâtor şi atâtor indivizi care-au urmărit un singur lucru: să creeze haos şi cum să beneficieze cu cinism de pe urma lui. România arată cum arată îndeosebi din pricina acestei categorii umane, salvate de la înec de Ion Iliescu şi menţinută în bărcile puterii până în clipa de faţă.
Deşi nu ştim în amănunt ce urmează să facă acest Institut, ştim cum nu trebuie să funcţioneze: ultimul lucru pe care ar trebui să-l facă ar fi să ia drept model CNSAS-ul. Şi, în orice caz, să evite să aleagă în fruntea sa pe cel mai insignifiant dintre membri. Experienţa Onişoru, a
