Evolutia francezei ca limba de comunicare internationala Regulile privind interactiunea dintre limbi si diversele comunitati nationale, enuntate in precedenta “secventa francofona”, se aplica atat în regiuni ale lumii aflate sub suveranitatea franceza, cat si în fostele colonii. Astfel, daca nu exista o limba vehiculara indigena unica, franceza are un rol si un statut central de limba nationala - asa cum este cazul, spre exemplu, în Africa de Vest sau în Noua Caledonie. Daca, dimpotriva, exista o limba exprimand specificitatea nationala, aceasta dobandeste un rol politic si social preponderent. Este cazul Polineziei franceze, unde se vorbeste limba tahitiana, iar franceza a intrat deja într-o etapa defensiva atat în raport cu aceasta (ca limba vernaculara, dar si vehiculara), cat si cu limba engleza (ca limba straina ce castiga foarte rapid teren). In Vanuatu, fost condominiu franco-britanic, trecerea la independenta s-a realizat într-un climat de tensiune intre elitele anglofone, favorabile independentei imediate, si elitele francofone, înclinate catre o evolutie graduala, etalata într-o perioada mai îndelungata de timp. Data fiind victoria “clanului” anglofon, limba engleza ar fi putut deveni limba nationala - dar acest lucru nu s-a întamplat, din cauza existentei unui cod de comunicare mixt (pidgin) împartasit de cei 200.000 de locuitori vorbitori a aproximativ 100 de limbi vernaculare. Astfel, reconcilierea nationala s-a realizat pe baza dezvoltarii pidgin-ului numit “bislama”. In Peninsula Indochinei, franceza se afla iarasi în postura nefavorabila de a duce lupte “de transee”. Importanta mizelor economice existente pe termen lung în aceasta regiune a determinat comunitatea internationala nonfrancofona sa investeasca masiv în propagarea limbii engleze. Ironia - relativ dureroasa pentru orice francofon - este ca pentru predarea limbii engleze în Vietnam, Lao