Atunci cînd am puţin timp să privesc pe o fereastră, mă războiesc cu mine însămi. Cu inerţiile care mă cuprind tot mai mult cînd nu sînt vigilentă, care mă ţin prizonieră şi mă conving că în rutină şi în amorţeală nu e chiar cel mai rău. Amîn, mereu, decizii importante, întîlniri importante, amîn să îmbrac anumite lucruri ca şi cum veşnicia e a mea. Amîn să merg în locuri la care visez în fel şi chip zicîndu-mi că n-a sosit momentul, că nu sînt pregătită, deşi cred în hazard şi sînt fatalistă. În fine. Paradoxuri. Luată pe sus, cu gîndurile în alte părţi, m-am trezit că plec la Istanbul, un oraş al unei civilizaţii copleşitoare, care mă fascinează şi pe care am studiat-o, un loc care m-a ispitit mereu şi spre care am amînat să mă duc. De ce oare?...

Abia desupra Mării Negre am simţit căldura unei veri de demult, la Paris. Au trecut zece ani şi intensitatea simţurilor este intactă. Am fugit o săptămînă de la Avignon ca să prind ultima zi a Turului Franţei în capitala ei. Pregătirile spectatorilor pentru asta sînt incredibile, prin bistrouri se fac scenarii, regii, se organizează rîndurile, cine stă mai în faţă, cine în rîndul al doilea, cine pe cine sună ca să afle pe unde sînt cicliştii. O tevatură întreagă, la care participam asiduu şi frenetic. Într-o dimineaţă, în loc să fac stînga la ieşirea din bloculeţul cochet din Marais, unde locuiam la prietenii mei, am făcut dreapta. Era frumos, senin, blînd. M-am oprit pe o stradă, în faţa unei case. PICASSO. Şi-am intrat.

Ca Profesorul Gavriliu într-o casă de pe strada Mîntuleasa, am rătăcit şi eu, ore şi ore, într-o casă din Marais, suind şi coborînd scări, poposind prin cotloanele unui destin. Picasso omul, bărbatul mi s-a arătat altfel, pe de-a întregul fiinţei, atîta cît se poate spune şi înfăţişa. Tablourile lui, ordonate aici cumva din perspectiva intimităţii, mi s-au grupat şi mie nu neap