Copilul este un simptom al întregului context familial. De cele mai multe ori, tulburările de comportament cu dezechilibrele lor emoţionale ne arată faptul că „ceva" se întâmplă în familie. Copiii, fini observatori ai dinamicii de familie, de multe ori ne transmit, indirect, prin comportamentul lor că diada părinţilor nu mai funcţionează într-un echilibru adaptativ.

În general, copiii au cunoştinţe despre violenţa din familie, pe care le obţin din mass-media, dar şi de la prieteni, rude, profesori, psihologi. Ei manifestă interes şi depun efort atunci când sunt stimulaţi de propria curiozitate, de alte persoane sau pur şi simplu de realitate. Spoturile lor publicitate ar putea suna cam aşa: "Adulţi, nu ştiţi ce-i durerea unui copil bătut" sau „Când baţi un copil este ca şi când ai rupe o floare pe cale de dispariţie".

Copiii au nevoie de un mediu sigur şi deschis în care să se manifeste, dar şi de unul competitiv care să-i stimuleze în atingerea scopurilor dorite, creativitatea şi spontaneitatea în adaptarea la realităţile vieţii.

Copiii sunt tirani pentru că profită de slăbiciunile părinţilor, dar şi de situaţiile care apar între cei doi parteneri de viaţă. Cu alte cuvinte sunt speculanţi, cu o doză infimă de bun simţ, de respect faţă de cei pe care Dumnezeu i-a dăruit, ca părinţi. De vină poate că este şi surplusul de informaţie, pe care ei îl înţeleg altfel decât ar fi normal.

Familia este primul intermediar spre relaţiile sociale şi îşi pune amprenta în cele mai importante trăsături caracteriale şi morale ale copilului. Un cadru familial deficitar şi nesecurizant pe fondul actelor agresive, violenţă verbală sau fizică, injurii sau lipsa de comunicare pot produce o structură afectivă predispusă la o personalitate care se simte inferioară şi devalorizantă.

Stilul indiferent sau indulgent, adoptat de unii părinţi, nu pare să fie o s