În antreul de la uşa din faţă a casei părinteşti se afla, la perete, o bibliotecă la înălţimea unui copil mai răsărit, iar pe un vraf de albume de pe aceasta, fotografia unui bărbat în plină maturitate, cu capul ţeapăn şi cu o pipă ce se înfigea agresiv în privitor, în gură. Era a lui Constantin Beldie, prieten al tatei, recent dar statornicit, cu nerăbdare aşteptat. Intrând şi aflând în acel prim loc de întâmpinare propria-i fotografie, de curând dăruită tatei, spusese:

- Asta aţi pus-o acuma, ştiind că sosesc! - dând, astfel, la iveală o fire suspicioasă.

în fapt, fotografia făcea permanent de gardă şi a stat la locul ei vreo două decenii, lungă vreme după ce omului i s-a întâmplat ceea ce am auzit că se mai întâmplă şi altora - trecuse în lumea drepţilor. Oaspetele, ce părea mai degrabă un francez din sud, ca să nu zic de factură tartarinescă, citea la noi medalioane despre oameni de seamă din trecut, iar în cazul lui Tudor Arghezi mai departe în viaţă - de aproape cunoscuţi de el, pagini pline de culoare, pe urmele altor înzestraţi profesori secundari - cum şi dânsul fusese o vreme - Ioachim Botez, Banu, cu picante detalii şi moralizările de rigoare. Pe alocuri, portretele ieşeau din rame, se agitau grotesc, nu atât şarjate, cât de acută causticitate - caz rar într-o memorialistică mai adesea romanţioasă şi respectând ad literam deviza de mortuis...

Şerban Cioculescu îl încuraja, descoperind în memorialist un prozator de vână, mai rezervat Vladimir Streinu îl califica drept ,un Saint-Simon de Tirchileşti", Tudor Vianu şi Perpessicius îi preţuiau scrisul. Omul lucrase de decenii de-a rândul în presă, stăpân pe profesia de secretar de redacţie, trăise în preajma unor personalităţi precum C. Rădulescu-Motru şi Nae Ionescu, secundându-i redacţional, era bine primit la Mărţişor de către Tudor Arghezi şi ai săi, genialul poet avea