E greu de spus cîţi ani a muncit Florin Ţurcanu ca să adune materialul documentar de care a avut nevoie pentru scrierea cărţii Mircea Eliade. Prizonierul istoriei. Şi chiar dacă bănuieşti cît efort se ascunde în spatele celor aproape 700 de pagini de cercetare biografică şi exegetică, impresia stăruitoare cu care rămîi după citirea lor este cea a vizionării unui documentar foarte bine făcut. Cu alte cuvinte, muntele de informaţie de care autorul a făcut uz în paginile tezei sale de doctorat - căci Mircea Eliade. Prizonierul istoriei este teza de doctorat pe care Florin Ţurcanu, scriind-o în franceză, a publicat-o în Franţa în 2003 - acest munte de informaţie este atît de bine difuzat în volumul cărţii, încît cititorul trăieşte cu senzaţia că asistă la un film alert, pe a cărui peliculă se derulează viaţa şi opera unui singur personaj principal.

Mircea Eliade. Prizonierul istoriei e genul de carte grea pe care o citeşti uşor, şi asta pentru că discursul viu, al cărui ritm este dat de alternarea citatelor cu comentarii adiacente, topeşte informaţia istorică într-un text a cărui lectură este una cu adevărat plăcută. Pe scurt, Florin Ţurcanu este un foarte bun regizor al propriului său discurs istoric, autorul ştiind să-şi pună în scenă propriile gînduri şi propriile interpretări, dar nişte interpretări pe care le inserează la locul şi momentul potrivit, fără ca intervenţia auctorială să iasă în evidenţă. Florin Ţurcanu ştie să fie un autor discret, precum un comentator care, ascunzîndu-se în fundalul scenei, priveşte din culisele ei jocul personajelor.

Profilul psihologic pe care autorul i-l alcătuieşte lui Eliade - credinţa sa neabătută în existenţa destinului şi înclinaţia aproape morbidă de a interpreta fiecare întîmplare ca pe un semn premonitoriu, apoi narcisismul lui Eliade şi modul în care îşi convertea umilinţele sau înfrîngerile în tot