Cel puţin la fel de atracţios ni se înfăţişează portretul lui I. L. Caragiale însuşi, trasat în maniera aceleiaşi temerare relaţionări, contextualizat de-o măgulitoare universalitate. în viziunea generoasă a d-lui Ion Vartic, harul înaltei culturi pare a se fi pogorît asupra scriitorului român, dilettante de excepţie, care, fără a fi ,buchisit pe îndelete" cărţile filosofiei antice, şi-a însuşit ceva din duhul lor. Informîndu-se după toate probabilităţile rapid, consultînd excerpte, enciclopedii (era un familiar al Larousse-ului), Caragiale se prezenta ,înzestrat cu harul rarisim de a inspira cu naturaleţe şi fără efort, însuşi aerul esenţelor". Dar, dincolo de datele instrucţiei, greu de reconstituit, chiar conformaţia mentală a lui nenea Iancu ar corespunde, potrivit exegetului său, unei tipologii statuate în gîndirea elină: ,Caragiale este o fire profund socratică, lucru dovedit de numeroasele şi surprinzătoarele sale afinităţi cu magistrul lui Platon şi Xenofon. în primul rînd, şi unul, şi celălalt sînt, într-un anume sens, indiferenţi la farmecul naturii, atraşi fiind, în exclusivitate, doar de problemele spirituale şi cerebrale". Impasibil la grandoarea peisajului geologic (""Ce natură, mă? ce natură? Natura e în capul meu"", după cum îi replică într-un mod asemănător şi lui Sextil Puşcariu: "Excursia mea favorită este la o cafenea din strada principală. La o masă rotundă de marmură stau un ceas-două şi privesc pe trecători, iar priveliştea aceasta îmi spune mai mult decît o pajişte înflorită""), autorul Scrisorii pierdute preferă a străbate străzile şi pieţele, a poposi în berării, cafenele, gări pentru a scruta cu luare aminte oamenii, pentru a convorbi cu indivizi din toate straturile sociale. E o investigare a mecanismelor psihice şi comportamentale ce reprezintă interesul de căpetenie, profesional, al scriitorului: ,Motivul îl dezvăluie Caragiale în Cîteva