Oanei, dragostea unui prea grabnic muritor

Cel mai frumos lucru pe care i l-am spus vreodată Fionei e povestea celor două pantere. Era aproape de sfârşitul unei călătorii de unsprezece zile, în parcarea unei benzinării din Italia, şi, fumători împătimiţi, trăgeam cu nesaţ din ţigări şi sorbeam din minusculele ceşti de espresso, aşteptând semnalul de plecare, pe care-l doream cât mai mult întârziat. În prima zi a excursiei, dimineaţa devreme, mă descoperisem aşezat în autocar alături de o tânără femeie austeră, al cărei chip mă deconcertase. În acea severitate nu părea să existe loc de zâmbet, mi-am spus, şi m-am resemnat la a privi, prin geamul aburit, doar peisaje şi clădiri vechi. Dar tânăra femeie se dovedise - şi martore erau piaţetele medievale, Capri, locuinţele primitive de la Matera - nu numai înzestrată cu un umor neobişnuit de fin, ci şi o doamnă adevărată, într-o vreme în care oamenii de modă veche sunt consideraţi de imbecili ori desueţi, ori snobi.

Stăteam faţă în faţă la o măsuţă rotundă de marmură, eu, ireversibil şi pe vecie îndrăgostit, ea, încă incapabilă să-şi înţeleagă furtuna sentimentelor, răvăşită de năvălirea mea ca un popor paşnic invadat cu brutalitate de barbari necunoscuţi. Atunci i-am spus povestea celor două pantere, un episod din istorisirile altei Şeherezade, ceva mai pline şi mai bătrâne, dar mânate de aceeaşi dorinţă de a prelungi clipa, nu într-o fugă dinaintea morţii, ci într-un ritual nesfârşit.

,În nordul Scoţiei", i-am spus, gândindu-mă la un reportaj de pe Discovery Channel, ,în nordul Scoţiei", am repetat, privindu-i ochii de un verde-cenuşiu, apăraţi de lentile fine - ochi în care mă pierd adesea, ochi pe care-i luminează uneori o rază verde venită din nişte abisuri pe care viaţa, oricât de lungă, n-o să-mi îngăduie niciodată să le explorez până la capăt -, ,fermierii au început să-şi