Oligarhia e singura ocupatie fixa a clasei politice romanesti. Si cea mai veche. E nepoliticos, dar trebuie spus, dupa o scurta repriza de libertate, incheiata festiv, in decembrie 1918, la Alba-Iulia, clasa politica romaneasca s-a intors la instinct.
In mai putin de 10 ani, Romania gemea sub o oligarhie zdravana care a distrus sistemul politic, a derapat in dictatura si a creat, in scurt timp, nenumarate functii si pensii grase la Institutul de Istorie a Partidului de pe linga C.C. al PCR. Pofta vine mincind inaintasii.
Comunistii au depus in arhive subpamintene elita politica anterioara si s-au transformat, la rindul lor, intr-o oligarhie usor ciudata. Ea a propus, pentru prima oara, o relatie de schimb, furnizam ideologie dogmatica, incasam restul, atit la nivelul solului, cit si al subsolului.
Povestea s-a terminat nepermis de tirziu, a costat 50 de ani irositi si a lasat in urma ceva inca mai nepermis, o oligarhie.
S-a vorbit despre aparitia unei oligarhii postcomuniste inca de la inceputul anilor ’90, adica de mult, in vremuri de mare devalmasie conceptuala si politica. Intre timp, lucrurile s-au limpezit. Diferenta e ca acum stim, pozitiv, ca avem o oligarhie matura si temerara.
De unde am aflat? Din evenimentele politice admise sau interzise in ultimele 12 luni de o instanta care a lucrat metodic, rapid si precis. Aceasta instanta mobila si inteligenta nu are partid, desi dispune de nenumarate sedii superbe si nu lasa urme, desi are calcatura grea.
In ultimele 12 luni, ea a facut nevazute alegerile anticipate, a supus presa unei clisme care a lasat fara continut retele de televiziune si presa scrisa, a redactat deciziile Curtii Constitutionale, a fugarit calomnios o doamna care pleaca in fiecare dimineata la Ministerul Justitiei cu gindul ca e ministrul unei ei, nu al unei institutii si a
