Constat si ma minunez ca majoritatea numeroaselor mele scrieri se bazeaza, de fapt, pe minciuna. Minciuni artistice, fantezii epice, imaginatie narativa, cu un sambure de adevar, mai bine zis de real. Un fel de minciunele, cum spunea mama unei mancari din pruncia mea rurala, preparata din mamaliga prajita in tigaia cu untura ramasa de la alte prajeli.
E drept, un proces infim (dar reprezentativ) din ceea ce scriu este crudul (chiar cruntul!) adevar; si nu partea lui metaforica, adica vizibila, dintr-o realitate de tip aisberg, ci partea profunda, ascunsa privirii si indiscretiei celor multi.
Exact in masura in care n-am fost apreciat (antum) pentru creatia beletristica (aproape unanim), am fost criticat (amenintat, tracasat, sanctionat) pentru traficul de adevar din reportaje, note, portrete, editoriale, tablete, interviuri, insemnari, pamflete. Cum am piscat (fie si aluziv) un personaj (fie si fara a-l numi), cum au pornit sa se-ntretaie ordinele, fiind pus la zid sau stalpul infamiei ca am atacat (mai ales) institutia care m-a facut om, adica Internele. Acuzatia nu apartine ministerului (nici macar ministrului), ci unor erijati slinosi, inchistati, nostalgici, resapati, care (tot ei la vremuri noi, dar inca tulburi) taie si spanzura, ca vechili, vatafi, agi, vornici, vatasei, adica slugi foarte obediente, pentru a nu se vedea cat au fost de jigodii si cat de javre au ramas. S-atunci, ma-ntreb: ce sa fac in continuare, caci de frecatul penitei pe hartie nu ma pot lecui? Sa bat campii cu gratie, narand minciuni credibile, ori sa produc dizgratie divulgandu-i pe mincinosii cu care s-a nimerit sa... contemporanizez? Pana una alta cred ca nestiind ce sa fac, am sa fac tot ce stiu: adica si una, si alta. Si mai mult decat atat! Constat si ma minunez ca majoritatea numeroaselor mele scrieri se bazeaza, de fapt, pe minciuna. Minciuni artistice, fantezii epice, im
