Instalatiile artistice de realitate virtuala sint o asamblare de medii multiple, interdependente, care angajeaza simturile participantului in moduri variate (vizuale, auditive, sonore, tactile), desi in majoritatea cazurilor imaginalul predomina. Liniile de demarcatie dintre privitor-spectator si actor, dintre textul narativ si imaginea imersiva, dintre fictiune si performare par a fi depasite. in limitele unui plot predeterminat, ale unui control partial si ale unei durate de timp, participantul experimenteaza in spatiul tridimensional simulat, concretizind o versiune a aplicatiei artistice.
Sintetica si sincretica, arta de tipul realitatii virtuale se incadreaza in perspectiva „comunicarii post-simbolice“, a desprinderii de tehnicile reprezentarii si ale conceptualizarii, in schimbul axarii pe strategiile simularii si pe senzorialitate. De asemenea, este anticipata de pictura perspectivala a Renasterii, plecind de la traditia panoramei sau a dioramei si ajungind la diverse proiecte de cinematografie (printre care Sensorama lui Morton Heilig). in acelasi timp, resusciteaza interesul pentru viziunea stereoscopica, initiata in secolul al XIX-lea, pentru imagini in relief sau spatii senzoriale in mijlocul carora plonjeaza vizitatorul. Aceasta viziune permite sesizarea unei adincimi pe care vederea cu ochiul liber nu o poate descoperi: dimensiunea suplimentara a reliefului dubleaza realul cu imagini virtuale.
Aceste imagini contureaza un spatiu perceptiv si experimental in care se produce imersia privitorului. Functia tridimensionalitatii inseamna introducerea adincimii si a perspectivei, cufundarea participantului in imagine: imersantul este inconjurat de o lume picturala si navigheaza in interiorul ei, fara sa aiba impresia medierii. Efectul imersiei se vrea a fi unul total, transparent si imediat, in ciuda hipermedierii constante. Pe de alta parte,
